7 feb. 2013

Romania mea azi

autoare: Carmen Bulubasa (revista ROSTIRI)


Asa arata Romania mea azi... si asa arata oamenii din ea...

O Romanie mirata, plina de romani mirati de hotararile pe care le iau “ cei alesi”, hotarari si masuri care ne dezumanizeaza, ne transforma in rautate pura, in frica stupida , ne transforma din oameni in neoameni, intr-un fel de paiate penibile, tremurande, revoltatoare, in umbre a ceea ce am fost si nu mai suntem, in desertaciune si ura, in nostalgia a ceea ce puteam sa fim si nu mai stim cum ...

Bunaoara, cu cateva zile in urma am trait si eu un sentiment de mirare, dar si de dezamagire crunta, cand un om, acum ii pot spune, fara parere de rau, un individ, pe care eu il credeam intelept si un pasnic aparator al valorilor umane, un cunoscator al lor care, a esuat lamentabil, in timp ce facea o analiza din concluziile careia, eu abia asteptam sa ma impartasesc, intr-o reprezentatie ieftina, intr-o critica plina de injurii si nu numai la adresa situatiei pe care o diseca, ci si asupra oamenilor si judecatilor lor.

Pur si simplu isi pierduse controlul si insira absurditati fara valoare, nefolositoare, deranjante. Ma uitam la el mirata si nu-mi venea sa cred ca se manifesta cu atata lipsa de profesionalism, sacrificand si desconsiderand orice ii trecea prin cap. Amara mirare imi provoca durere, dar si dezgust.Vedeam un semen de-al meu prabusindu-se, si nu oriunde, ci in mocirla, il vedeam, pe viu, negandu-se pe el, debarasandu-se de viata lui, de imaginea lui, de tot ce stiusem despre el si probabil de tot ce credea si stia el despre el. Avea instapanita pe fata grimasa razbunarii, doar ca lipsea motivul sau nu era locul potrivit.

Ii spusesem cu o zi in urma, ca ani la rand am trait fara nevoia de sanctiune, lasand lucrurile sa se aseze de la sine, si cel mult retragandu-ma din polemici care nu conduceau spre un rezultat constructiv, dar ca, de un timp incoace, simtindu-i necesitatea, o reiterasem in actiunile mele ca si potentiatoare de disciplina si ordine.

In timp ce el se dezlantuia cu toata puterea si autoritatea, incercand sa risipeasca toata munca mea, toata straduinta si autoritatea mea, folosind cuvinte si pilde cu o coloratura indoielnica, ma intrebam oare ce l-o fi apucat si ce anume ii pornise ura si nevoia de sanctiune, ce simtea atat de suparator incat sa renunte, atat la bunul lui simt, cunoscut de toti cei de fata, cat si la profesionalismul care il caracterizase intotdeauna. 

Nu sanctiona, in pledoaria lui, pe cei care erau de fata si nici pe mine, era mult mai mult, sanctiona ceva din el, din profunzimea lui, ca si cand s-ar fi luptat cu o durere veche, cu un complex construit din prea multe frustrari, cu o rana a carei cicatrice durea mai mult decat putea el sa suporte, dar si asa, nu era nici locul si nici momentul pentru o asemenea manifestare, indiferent ce, din ceea ce analiza sau concluziona, ii declansase aceasta alegere.

Privindu-l,  ma gandeam ca tot mai multi oameni au ajuns la capatul rabdarii, la sentimentul ireversibil de deziluzie profunda, alegand sa se sacrifice pe ei , pe cei din apropierea lor, pe cei dragi lor, din cauza presiunii starii de neputinta.

Il priveam si simteam in mine si furie si mila, dar si mirare si parere de rau. E trist sa vezi un om “ prabusindu-se “ in fata ta si mai mult, e rau si dureros sa nu poti face nimic. Nici nu era de facut ceva. In linistea care se asternuse cand el a terminat de “ mitraliat “ orice si pe oricine, era greu pentru noi, cei care asistaseram neputinciosi la vacarmul observatiilor si pildelor rostite de acel individ, sa mai gasim un punct de vedere care sa fie la locul lui.

Orice vorba, orice judecata isi pierdusera rostul si nu mai aveam cum repara greseala lui si nici cum sa o stergem. Intr-un final, dupa mai multe clipe penibile de tacere absoluta, omul a incercat sa o dreaga cu niste scuze la fel de nepotrivite. Vinovati fara vina, prinsi intr-o plasa neprevazuta, martori la o pledoarie a deznadejdii fara leac, ne roteam privirile prin incapere si sfarsind cautarea pe usa care se incapatana sa ramana inchisa. Nu stiu ce simteau ceilalti din incapere dar eu imi doream sa ies afara la aer, afara din “ complicitatea “ nedorita in care am fost prinsa, afara la soare sau in ploaie sau in vant, doar sa nu-mi mai simt obrajii arzand, doar sa nu-mi mai fie rusine de rusinea individului, doar sa nu-mi mai simt nodul ala in gat, doar sa nu-mi mai vad mainile tremurand. Un singur gand aveam, ca purtarea lui, daca ramanea trecuta ca si cum n-ar fi fost nu era bine, insa, nici pentru sanctiune nu era timpul sau momentul. 

O contrazicere era periculoasa, scuze sau promisiuni nu erau necesare. Oricum, omul nu avea nevoie de scuzele noastre si nici de promisiunile noastre. Analiza lui se referise la ceva din el, revolta lui se indreptase spre el, sa-i dam apa la moara l-ar fi umilit si mai mult si ne-ar fi urat. Singura reactie pe care am avut-o a fost sa-i aduc aminte cat este ceasul si sa-l scot din acea incapere onorabil si fara alte discutii, iar mai apoi, sa-i raspund strict la intrebari si, daca era posibil, in cat mai putine cuvinte.Era cea mai potrivita sanctiune, politicoasa dar rece, lipsita de comunicare umana, doar vorbe seci fara viata, o aritmetica reala aplicata celui care tocmai renuntase la poezie.

A doua zi era acelasi ca intotdeauna, un om curtenitor, un profesor pretios, cu vorbe alese, doar fata lui dobandise o umbra noua, care il schimba considerabil. Ce pacat!

CARMEN BULUBASA,
Preluare dupa Revista ROSTIRI

Promo Postare
Postarea Urmatoare

0 comentarii:

scrie-mi parerea ta despre cele citite aici!