28 oct. 2013

Jocul de-a viata si amintirea...

Orologiul din perete anunta grav clipele ce trec, piese de puzzle dintr-o clepsidra de inceput de lume...

Ma uit la cadranul auriu pe care limbile se invart incet, implacabil, si ma gandesc la chinezi si la Qigong-ul lor Primordial, prin care incearca sa intoarca vremea la inceputuri...




Cum ar fi daca timpul s-ar infasura iar pe mosorul vesniciei, iar noi am redeveni din ce in ce mai tineri, ajungand pana in copilarie, la stadiul de bebelusi, invatand treptat la scoala de lupta pamanteana cum sa facem fata tot mai bine provocarilor vietii.

La nasterea fiecaruia dintre noi, ursitoarele ne-au pregatit pentru aceasta calatorie fantastica o urzeala mestesugita, din ite bune si rele, pentru ca, la momentul ajungerii in punctul terminus al aventurii din aceasta viata (una din nenumarate altele!) sa strangem intr-o amintire pretioasa, multifatetata, noianul de emotii generate de un eveniment sau altul harazit de Soarta.

Unii am cunoscut jocurile foamei, altii jocurile abundentei, unii jocul singuratatii, altii jocul prieteniei, dar fiecare dintre noi am parcurs in viata suisuri si coborasuri, ce ne-au facut fie sa plutim de fericire, usori ca puful de papadie, fie sa iesim din vreo confruntare cu destinul un pic smotociti, cu ceva rani sangerande adaugate pe suflet...

De multe ori am fost intrebata ce as schimba daca as avea posibilitatea sa ma reintorc in copilarie... Oare as face aceleasi alegeri de viitor, as urma aceeasi scoala, as avea aceeasi meserie si, mai ales, m-as inconjura de aceiasi oameni?

Raspunsul meu a fost mereu la fel: sunt mult prea obosita de a ma reintoarce la vremea copilariei, cu atatea experiente de viata pe care voit sau nu le-am acumulat... Pentru aceasta viata am facut cele mai nimerite alegeri, chiar daca uneori au fost pentru un observator exterior aparent gresite...

Sunt convinsa ca venim pe lume cu un dat, un bagaj special adus de la stramosii nostri, dar si de la noi insine, cei care eram candva si ne-am reintrupat inca o data in aceasta existenta, pentru a mai invata cate ceva.

Tocmai de aceea, daca ar fi sa o iau de la inceput in aceleasi conditii de mediu, avand aceiasi parinti (pe care cu siguranta i-am ales chiar eu inainte de a ma naste!), as avea aceleasi victorii si aceleasi rateuri ca si prima data.

Jocurile copilariei sunt acelea ce ne formeaza si ne fac mai usoara supravietuirea pe o planeta si intr-o societate din ce in ce mai ostila.



Podul de piatra s-a sfaramat,
A venit apa si l-a luat,
Vom face altul pe mal in jos,
Altul mai trainic si mai frumos...







De cate ori, cand tot ce am cladit s-a naruit precum un castel de joc, nu am luat totul de la capat sustinuti doar de Speranta?

Sotronul pe care il jucam de atatea ori in copilarie, acel omulet bidimensional format din patrate, ne-a invatat sa atingem pe rand trepte tot mai inalte... next level... cum ar zice copiii de acum...



„Viata este o scoala de lupta, unde doar cel mai abil supravietuieste!”, ni se spunea obsesiv inca din copilarie...

Uneori, cand viata de adulta este prea grea, cand lumea da dovada de o rautate feroce, pe retina mintii imi apar flash-uri din primii ani de viata... Un film cu multe meandre, in care eroina principala sunt chiar eu...

Secventele cinematografice se inlantuie asemeni perlelor intr-un sirag pretios, amintire dupa amintire, emotie langa emotie...

Primul flash...

Lacrimile ii curg siroaie pe obraji, in timp ce se cuibareste in bratele taticului ei... Nu stie inca sa exprime cu vorbe ceea ce o doare, dar ii arata asa cum poate ca nu vrea la cresa!...

Acolo, la cresa de intreprindere socialista, e trantita intr-un patut de lemn cu gratii vechi si lasata sa zaca pe spate cu ochii pironiti la tavanul acela de un alb incert ore intregi...

Simte indiferenta ingrijitoarelor, energie atat de diferita de caldura de acasa... Se uita in sus si pluteste intr-un ocean suspendat... Acolo, la cresa, nu plange... Nu ar servi la nimic... Nu poti cauta caldura umana intr-un loc unde sunt doar ziduri reci si inimi de piatra... De-a lungul anilor a experimentat de multe ori acest lucru...

Se uita la gratiile scorojite de lemn, care candva au fost albe si resimte pregnant sentimentul de parasire.

Nu vrea la cresa!... Iar taticu si mamica au inteles repede ca ii este mai bine in camaruta lor inchiriata, inconjurata de jucariile ei favorite, chiar si asa, daca nu are frati sau pe cineva care sa aiba grija de ea pana la miezul zilei, cand mami termina programul redus de lucru...
E cuminte si sta in patutul ei, asteptand-o ca sa o inconjoare cu bratele ei ocrotitoare si sa o legene pe picioare...

Nani.. nani... puiul mamii...

O alta amintire-puzzle se adauga pe ecranul mintii...

Are 3 ani... E ca intotdeauna singura acasa... Destin de copil unic... In afara de multele jucarii, parintii i-au cumparat un pui pricajit de Gostat, viu, „de 13 lei”, ce respira greu si pe care il tine strans in brate... E tovarasul ei de joaca, sufletelul inaripat, ce sta cu ea diminetile...

Locuiesc cu chirie, in fundul curtii, la o proprietareasa unguroaica, al carei sot, de care se despartise demult, a fost inchis pentru ca se impotrivise regimului... Mult mai tarziu a aflat ce inseamna cuvintele acestea ciudate... “detinut politic”...


Uneori, tanti Marton o lasa in camerele ei luminoase din casa frumoasa, cu coloane si scara de ciment din fata... Acolo este si o papusa speciala, de portelan, cu o rochita de printesa, incarcata de dantele. Nu are voie sa o atinga... O priveste lung, acolo, in camera cu miros de levantica si timpuri antebelice...

Poate de aceea acum, cand tanti Marton nu mai este nici macar o amintire, colectioneaza papusi cu cap de portelan... Pentru ca si-a dorit enorm sa o poata macar atinge pe domnita frumoasa din copilarie...

Colectioneaza, dar ii face placere sa le si daruiasca... Papusile de portelan sunt deosebite... Isi aleg ele insele oamenii langa care sa isi duca viata lor de caolin si frumusete... Ati bagat de seama ca toate papusile de portelan sunt frumoase? Si ca ne insenineaza sufletele cand le privim?

In urma cu vreo cinci ani, urma sa ii daruiasca o asemenea papusa deosebita unei femei importante (fosta nomenclaturista)... A strans din greu banut peste banut, pana a facut suma necesara si a cumparat o papusa superba, gandind ca o sa ii aduca astfel un plus de bucurie destinatarei minunatului cadou... Credea ca femeia de 65 de ani isi va aminti astfel cu nostalgie de copilaria ei, in care, ce-i drept, nu a participat la jocurile foamei, familia ei aprovizionandu-se direct de la gospodaria de partid, dar era un copil retras, ca si ea (chiar daca avea de toate, asa cum are si acum, pe plan material).

Lucrurile din pacate s-au precipitat, iar doamna cu pricina nici macar nu a desfacut cadoul, ci l-a aruncat cu dispret cat colo, asa se face ca papusa s-a intors din nou la aceea care o cumparase cu inima larg deschisa pentru a-i face o bucurie unei femei bogate, dar foarte nefericita in indestularea ei...

O alta perla se adauga in lantul amintirilor...

E duminica si impreuna cu parintii merg in vizita la unchiul Titi... Tati vrea sa ii duca in dar iepurasul-bibelou cu un smoc de blanita adevarata pe post de codita, cumparat copilei sale in urma cu o saptamana... Fetita a plans pentru ca il iubeste pe Iepurila si nu vrea sa-l dea... E prietenul ei secret din orele de singuratate ale diminetii... S-a ascuns in noptiera incapatoare, cu iepurasul ei, incercand sa-l salveze... Parintii nu au inteles ca nu vrea sa il dea, iar ea nu indrazneste sa le spuna lucrul asta... Niciodata nu a cerut ceva cu un ton imperativ, a stat in coltisorul ei de camera de paianta, in varful patului cu lada si si-a construit singura o lume a ei acolo, din jucarii si prieteni imaginari...

Iepurila a ajuns pana la urma la unchiul Titi, pentru ca tati este extrem de generos, daruieste cele mai frumoase lucruri din casa, indiferent ca sunt cumparate sau faurite chiar de mana lui... Este artist in fier forjat si alama...

Mult mai tarziu, pe la 15 ani, fetita devenita adolescenta a gasit intr-un magazin un bibelou aidoma cu Iepurila cel de demult, pe care l-a cumparat iute cu 21 de lei, pentru ca ea a invatat ca, mai devreme sau mai tarziu, orice dorinta poate deveni realitate, daca ne dorim suficient de mult...

Rostogolindu-se incetisor, vine si o amintire-perla cu irizatii de sidef matasos...

La fiecare chenzina parintii ii cumpara cate o jucarie si, in plus, creioane colorate, guma si caiete... La cinci ani a primit si un compas chinezesc, cu care deseneaza cercuri mari, in care pune cercuri mai mici si petale de flori... Mai tarziu a aflat ca ea desena de fapt Floarea Vietii...

Are si o carte mare, nemteasca, de colorat, adusa de tati de la un pictor caruia i-a mesterit ceva la atelier...

Cum nu merge la gradinita, iar copiii de pe strada rad de ea, pe motiv ca tati al ei bea uneori prea mult, sta singura si se joaca in gradina proprietaresei... Are si o prietena imaginara pe nume Mihaela... Cu ea se joaca si ii povesteste cate in luna si in stele...

Mihaelei i-a povestit si visul-cosmar in care aparea un balaur intunecat de dupa nuc, acolo unde tati, dupa lungi negocieri cu tanti Marton, i-a instalat leaganul...

Mihaela i-a spus sa nu-i fie teama ca o sa o apere si ca balaurul nu e decat un Croco mai mare... Croco e crocodilul ei gonflabil, ce sta pe lada, ranjind din dintii lui rosietici... Daca o supara il poate desumfla pe data...

Peste ani, intr-o excursie la munte, a gasit in padure o radacina ce semana grozav cu un balaur... A colorat-o cu acrilice si o dihanie in miniatura a prins viata... Uneori balaurii din vis sunt mai de treaba decat balaurii-umani, chiar daca aceia din urma nu iti bantuie visele noaptea...

Mihaela i-a mai spus si ca balaurul poate sa insemne ca ar vrea sa o ia mai devreme din aceasta viata... Fetita i-a raspuns ca rezista... Ca o sa lupte... Simte ca poseda o forta nemasurata...

Intr-o zi a prins un fluture rosu... L-a pus sub un borcan, langa streasina casei, ca sa se joace cu el si mai tarziu... A doua zi l-a gasit mort... La fel de mort cum si puiul ei de gaina a murit datorita bolii de plamani...

De atunci nu mai prinde fluturi si iubeste libertatea... Nu ii plac borcanele-clopot de sticla si le sparge de indata ce se gaseste prizoniera in vreunul!

Si ea a facut de 11 ori bronsita... A fost si internata in spital pentru asta, i-au facut multe injectii... Dar a fost o micuta pacienta model... Doctorii toti au laudat-o pentru curajul ei... Sora medicala Doina i-a daruit si o trusa medicala... De atunci viseaza sa devina doctorita... Bineinteles, dupa ce se intoarce din cosmos, pentru ca are voie la televizor si se uita fascinata la „Pierduti in spatiu''...

In final a devenit doctorita de suflete... si de terapii complementare... In spatiu nu a ajuns... deocamdata...

Cand sta singura in casa, incuiata pe dinauntru, se uita la filme, desi nu stie inca sa citeasca ce spun personajele... Se intreaba cum stau oamenii aceia mici in cutia televizorului si, de multe ori, a vrut sa sparga un colt al ecranului, ca sa ii scoata de acolo si sa se joace cu ea...

Mai tarziu a aflat ca multi dintre oamenii mici de la tv sunt chiar mici...

Tati se uita duminica la concerte de muzica simfonica... Un nene cu voce groasa povesteste lucruri pe care ea nu le intelege prea bine... Mai tarziu a aflat ca il cheama Iosif Sava...

De atunci iubeste “muzica grea”... in special Bach... O face sa viseze cu ochii deschisi... Sau poate sa se trezeasca din vis...

Uneori, desi Mihaela e mereu prin preajma, se simte foarte singura... Si atunci deseneaza... Prin desen isi exprima toate starile... Simte ca e un copil batran, care gandeste prea mult si vorbeste prea putin... Tati spune ca este un soi de caprioara... Da, are nevoie de multa dragoste si protectie, dovada ca si-a ales si niste parinti asa deosebiti...

Ce-ar fi fost daca nu ii alegea pe ei?

Astazi, desi stia ca nu are voie, a facut un lucru rau: a rupt o floare rosie din gradina proprietaresei... Aceasta a vazut-o si i-a zis lui tati... Tati s-a enervat rau... Nu pe ea, ci pe tanti Marton si a vorbit cu mama: „Intr-o luna ne luam casa!”
Tati putea face orice pentru fetita lui... Chiar si sa castige din munca cinstita intr-o luna bani pentru o casa!

Intr-o luna s-au mutat...

De fapt este o jumatate de casa, in fundul curtii, separata insa cu gard de plasa metalica de camerele vanzatorilor: tanti Lala si nenea Cornel...

Are o alee asfaltata de 1 metru latime care duce pe mosia ei, in palatul ei... Fasia aia betonata e perfecta pentru un joc de popice...

Are acum doua camere in care se poate juca de-a v-ati ascunselea cu Roxy si Corina, noile prietene reale. Locuiesc la o casa distanta de ea, de aceea a decis sa le considere drept propriile ei surori.

Stie prea bine ca ele sunt atrase mai mult de multimea de jucarii pe care le are, dar e bucuroasa ca exista fiinte pe lumea asta de varsta ei care nu o resping si nu rad de ea... pentru ca tati uneori bea prea mult...

Peste un an va merge la scoala si deja stie ce trebuie sa ascunda: ca tata bea si face scandal, ca mama e deseori lovita de tati, ca ea plange in coltul ei, strangandu-l in brate de pisoiul Felix, asa cum facea nu demult cu raposatul pui de gaina... Nu intelege cum licoarea aia il face pe tati din om neom...

Acum are si un cocos pe nume Coco, foarte rau, care joaca fotbal cu mingea ei rosie si o gaina cu penele ca de matase...

Intr-o zi, tati a venit acasa cu niste prieteni si, dupa ce au baut, i-au dat si gainii sa bea votca... Ea s-a impleticit si ei radeau... Apoi tati i-a sucit gatul... Nu a mancat din ea... Plangea prea tare... Cand s-a desteptat din betie tati nu mai tinea minte nimic... Ea insa da...

A invatat sa citeasca pe cartile lui Jules Verne si deja a descoperit ca poti avea la picioare un covor fermecat ce te poate purta in orice lume vrei. Deja faureste lumi din cuvinte scrise, iar apoi le transpune in viata prin desen... E felul ei tainic de a exprima ceea ce nu poate spune prin viu grai, pentru ca nu ar fi inteleasa...

Roxy si Corina nu iubesc lectura, dar le place ca ea are marionete si impreuna fac piese de teatru de papusi... Asa, ca la Casa de Cultura, unde mai vine uneori cate o trupa de actori...

Corina vrea sa se faca actrita si biolog... Asta dupa ce au disecat intr-o vara o broasca, asa cum au invatat la scoala...

Anii au trecut si prietena imaginara Mihaela a plecat intr-o zi... Pur si simplu nu a mai raspuns cand a strigat-o... I-au ramas cartile si visarea... Si camarazii reali de joaca...

Pasiunea pentru lectura s-a amplificat... A dat gata sute de carti de la biblioteca din parc, dar reciteste, iar si iar, “Toate panzele sus!” si “Ciresarii” ...

A invatat ca solutia cea mai buna pentru a nu fi victima celorlalti este sa te impui ca lider... Asa ca a devenit sefa copiilor de prin vecini si se bucura de respectul lor si al parintilor acestora...

Inventeaza jocuri sau cauta jocuri prin carti, organizeaza concursuri sportive, incearca sa traiasca impreuna cu prietenii ei din plin fiecare clipa a copilariei.

Si chiar reuseste!

Cum locuiesc pe strada Ciresoaia, evident ca biblia copilariei lor nu poate fi decat “Ciresarii” lui Constantin Chirita...

A citit “Ciresarii” de 37 de ori... Pe ea o striga camarazii ei de joaca, sase la numar, Vicentia (de la Victor, personajul ei favorit din carte!)...

Vacanta dupa vacanta, nascoceste alaturi pe prietenii ei minunati aventuri urbane formidabile, merg in tabere impreuna, in asteptarea vremii cand vor fi mari (adica vor avea mai mult de 18 ani) si vor putea pleca in excursii singuri, in cele mai misterioase locuri din Romania...

Fac legaminte pentru intrega viata, cum se vor revedea macar la intervale de 5 ani, asa, pana la sfarsitul vietii... Acolo, in foisorul din curtea Roxanei, unde de multe ori se aude chitara ei sau se joaca teribile partide de scrabble, canasta, remi sau sah...

Seara, deja adolescenta fiind, inainte de a adormi ii multumeste lui Dumnezeu ca poate sa isi construiasca zilele asa cum isi doreste si ca gasca ei de prieteni este si ea fericita...

Iata ca au implinit si magica varsta de 18 ani...
Jocul nu a iesit pe deplin din viata lor... Doar s-a mai elaborat nitel... Se fac planuri de evadare din Bucuresti, spre destinatii inedite, se numara zilele... si... deodata... Realitatea isi arata coltii insangerati...

Roxy, prietena ei cea mai buna, cade de pe scara unui tramvai, in timp ce se indrepta alaturi de sora ei spre locul de munca de la fabrica de confectionat becuri...

In urma cu doar cateva saptamani o tiganca o oprise ca sa ii ghiceasca in palma... Un alt joc, de-a soarta...

Dupa ce i-a intins mana Roxy, tiganca s-a intunecat la fata si i-a spus ca nu vede nimic si nu vrea niciun ban de la ea... Probabil vazuse linia vietii... Jocul de-a viata si de-a moartea...

Dupa 3 zile de stat in coma, au decuplat-o de la aparate... Iar Vicentia si-a dat seama ca tot ce a trait prietena ei, a trait mai mult impreuna cu gasca lor de prieteni... O viata extrem de scurta si intensa... Probabil ca Dumnezeu ii ia pe cei mai buni dintre noi cand si-au implinit menirea...

Poate ca scopul ei pe aceasta lume a fost sa o sprijine pe Vicentia... A fost un ghid al ei, dupa plecarea imaginarei Mihaela... Imediat a aparut un nou prieten-ghid, in momentele in care ii era cel mai greu...

Si mereu ghizii-ingeri pazitori au aparut dintr-o joaca... Pentru ca in timpul jocului, omul isi da mastile jos, in clipa in care se retransforma in copilul de pe vremuri...

Fetita tacuta si singura de demult a inteles ca jocul o poate salva din orice situatie, ca este bine sa iei lucrurile reale in serios, dar in seriosul jocului, oricare ar fi acela...

A te juca nu inseamna nicidecum a fi fals...
Jocul inseamna sa respecti niste reguli in mod deliberat, nu impus, sa fii sincer cu tine insuti si cu partenerii de joc, sa te implici total si sa nu uiti ca insasi Viata este un un joc de puzzle compus din piese-joculete, care puse impreuna, vor da la final o imagine de ansamblu a ceea ce esti tu in aceasta existenta...

Partea frumoasa este ca urzeala acestei harti iti ofera niste semne, legate de felul in care poti alege si pozitiona piesele, dar tabloul-puzzle va fi perfect doar in clipa cand o sa iti dai seama care este rostul tau pe pamant si sa nu ratacesti calea...


Asa ca, atentie la indicatoare, la ghizii-ingeri si cu siguranta vom ajunge pana la urma la finalul jocului... Mai devreme sau mai tarziu... Doar Dumnezeu poate sa stie acest lucru!

- articol scris pentru SuperBlog 2013
Promo Postare
Postarea Urmatoare

0 comentarii:

scrie-mi parerea ta despre cele citite aici!