Lasa criza, incepe sa traiesti!

"Da-mi Doamne puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba, de a avea curajul sa schimb ceea ce pot si de a putea face diferenta intre cele doua!"

"Lasa grijile, incepe sa traiesti!" este titlul unui best-seller avandu-l drept autor pe Dale Carnagie. Il putem adapta cu succes la sperietoarea CRIZEI, fie ea mondiala, europeana, regionala sau original-romaneasca.

Prea des in ultima vreme ne-am limitat la "a supravietui" in detrimentul verbului "a trai".

Am uitat sa ne intoarcem spre noi insine si sa ne intrebam sincer ce ne dorim de fapt pentru a fi cu adevarat fericiti.

Raspunsul la aceasta intrebare este individualizat de la om la om, indiferent de cat ar vrea unii sau altii sa ne conduca spre "adevarata fericire".

Va provoc sa incercam sa distrugem cursele dogmelor economice, politice sau religioase ce nu au drept scop, mai mult sau mai putin declarat, decat acela de a ne inregimenta intr-un grup sau altul, intr-o armata sau alta de robotei fara personalitate, care sa asculte fara cracnire de cate un conducator luminat, care sa ne duca pe cei "alesi" spre o Nirvana terestra sau celesta (indiferent ce s-ar intelege prin acest termen).

In prezent, se contureaza tot mai accentuat ideea ca adevaratele valori ale acestei epoci trebuie sa fie dezvoltarea personala continua, sanatatea fizica si psihica, viata in armonie cu legile naturii si ajutorul acordat semenilor aflati in nevoie.

Se pare ca nu mai e timp pentru o reala regasire a umanitatii din noi insine, in conditiile in care grijile financiare ne haituiesc, gripele animaliere de tot soiul incepe sa se raspandeasca exponential, se continua nascocirea de planuri de reviriment economic prin metoda "batalia contra Naturii", persoanele cu nevoi speciale sunt mereu la categoria "Diverse", iar individul nu mai exista decat in calitate de pion intr-o partida de sah social pe care extrem de greu o poate influenta in vreun fel pe termen mai indelungat.

Care ar fi solutia? Sa lupti impotriva acestui sistem ca si cum te-ai opune unui rau involburat, inotand in sens invers?... Sa accepti inevitabilul cu umilinta?...

Probabil ca e mai bine sa iti iei un mic respiro, sa depasesti zona de siguranta iluzorie si sa iesi de pe tabla de sah, privind partida de pe margine si incercand sa intelegi strategia celor doua tabere. Pentru ca intotdeauna exista minim doua tabere...Fiecare conducator de osti "luminat" incercand sa te captureze, pe ideea: "Tara, tara, vrem ostasi!", dar, de fapt, nedand doi bani pe tine, daca nu te poate utiliza asemeni unei unelte, cuantificandu-ti valoarea doar in raport de folosul pe care i-l poti aduce in indeplinirea cat mai rapida a telurilor de satisfacere a propriei vanitati.

Conteaza ca ai si tu o viata a ta, ca ai si tu un suflet, ca ai si tu dreptul la propria ta fericire? Pentru ei niciodata. Te vad doar atunci cand le poti fi de ajutor, in rest nu valorezi nici cat pamantul pe care pasesc (in ultima vreme pana si pamantul asta a inceput sa isi piarda valoarea datorita crizei imobiliare, nu-i asa?)

O solutie ar putea fi aceea de a continua sa existi in aceasta lume, dar sa nu te lasi absorbit de ea, sa extragi lucrurile bune din orice situatie pe care esti nevoit sa o infrunti,dar sa nu uiti niciodata ca esti unic, minunat in individualitatea ta  fascinanta, si nimeni nu are dreptul sa striveasca potentialitatea fiintei minunate care ESTI!

Cred ca primul pas ar fi sa ne eliberam de TEAMA.
Atunci cand ne temem, permitem sistemului limbic (creierului primitiv) sa preia controlul, iar neocortexul nu mai poate sa ne ajute. Instinctele primare inlatura rationalul, asa incat ne comportam precum niste animale haituite.

Tot mai greu reusim sa gasim solutiile la provocarile vietii secolului 21, cu atat mai mult cu cat, in aceasta perioada in care ne aflam tocmai in "ochiul furtunii", schimbarile sunt atat de rapide incat nu mai avem timpul necesar de a ne putea adapta lor.

Timpul se grabeste... ne grabeste... Spre ce anume?
Pe unii ii indreapta spre autodistrugere, pe altii spre o noua treapta de evolutie. Depinde de fiecare dintre noi ce alegem! Cand? Chiar in acest moment!

Nu ne apartine decat clipa prezenta... AICI si ACUM... Ce va urma este invaluit in mister... Si atunci de ce ne-am teme? Ceea ce este dat sa se intample se va intampla oricum...

Doar ca exista o taina....Si clipa urmatoare va fi tot PREZENT. Iar prezentul il putem influenta... Iar si iar...

Numai ca trebuie sa pornim de undeva. Sa existe o baza pentru aceasta influentare. Iar dezvoltarea personala continua ne permite sa facem asta.

Cum anume? In primul rand constientizand faptul ca fiecare din noi este o fiinta minunata care merita sa fie FERICITA.

Nu candva in viitor, ci chiar in clipa prezenta. Trebuie doar sa ne dorim SCHIMBAREA INTERIOARA.

Sa iesim din starea de victime ale Sortii si sa incercam sa aducem la lumina umanitatea din noi.

Ati mai facut in ultimele luni o lista cu dorintele voastre simple? Sau ati spus: "Nu mai e cazul, e CRIZA, nu am voie sa ma gandesc acum la fericirea mea, cand e atata nefericire in jurul meu!"

Ati alimentat si voi cu un strop de nefericire marea nefericire generala? Va alaturati si voi in corul bocitoarelor sau incercati sa dati crizei cu flit, bucurandu-va de fiecare secunda de VIATA?

Nu cred ca ar trebui sa ne simtim vinovati daca ne bucuram de lucrurile marunte care ne fac frumoasa calatoria noastra terestra, drum initiatic presarat cu lectii de viata la tot pasul.

Iar aceste "amanunte" nu au nici o legatura cu banii de pe card sau din portofel... Ci doar cu linistea, cu seninatatea sufletului nostru.

Va provoc la FERICIRE chiar ACUM, in plina CRIZA MONDIALA!
Ce ziceti, va prindeti in joc? :-) 

Esti bucurestean si vrei o locuinta intr-un cartier rezidential? New Town este rezolvarea!
Un complex rezidential select, ce iti va satisface toate dorintele, gasesti in zona Mihai Bravu - Baba Novac!

Iar dupa achizitionare, cand vei trece la mobilarea bucatariei intr-un stil absolut personal , un model de scaun bucatarie avangardist o sa te ajute cu siguranta! 
Ia-ti un scaun de bucatarie de la Tamos!

RAZBOIUL DE IMAGINE (autoare: Carmen Bulubasa)

"Războiul de imagine" este un text scris de Carmen, dupa o discutie incitanta cu Ovidiu Bufnila, pe vremea cand reteaua sociala ROSTIRI era activa...

Maine, la The Hub, Ovidiu Bufnila este trainer la un workshop interesant...

Primind in aceasta dupa-amiaza o invitatie la acest seminar, mi-am adus aminte zambind de "confruntarea" de idei de acum doi ani..

Lectura placuta!:)

Fascinaţia pentru lumină a fluturelui, doar bătător din aripi, fără alte gânduri decât cele de înălţare, părea că-l hipnotizase pe jazzon.

Se mişca dintr-o parte în alta a încăperii înguste şi întunecate cu fervoare, alungând nervos, cu o bătaie de mână, frustrarea pe care o simţea de câte ori, neatent cum era, se izbea de perete. Dorinţa de înălţare spre cer era atât de puternică încât îşi imagina plafonul explodând sub încăpăţânarea lui de a trece dincolo de micimea lumii în mijlocul căreia fusese sortit să trăiască.

Creator al miilor de culori, rămase încercări de strălucire, eşuate din cauza minciunii care le dezvăluia lipsa de consistenţă şi nerealitate, se simţea pustiit şi mai mult decât atât, fals.

Pornit cândva în căutarea adevărului absolut, minţit de imaginile mişcătoare ale unei reclame la ciocolată, acum simţea toată amăreală eşuării în imperfecţiunea şi finitul omenescului.

Gândurile, miile de gânduri, frânturi amestecate în învălmăşeala dorinţelor neîmplinite se năpusteau asupra lui şi îi strepezeau sufletul, ascuns atent cu multă vreme în urmă. Nici nu mai ştia câtă vreme trecuse de când nu se mai lăsase în voia unei melodii lente, cu alambicări sfâşietoare, golit de ambiţia de a afla adevărul.

Ambiţia asta îi condusese paşii şi viaţa în cele mai întunecate cotloane ale faptelor omeneşti, într-un adevăr pe care nu-l bănuise şi nu-l dorise.

De când pornise în căutarea lui, fusese credincios doar ideii că orice poate fi manipulat, că orice poate fi construit, dărâmat şi reconstruit, că totul e doar imagine şi de confecţionarea perfecţiunii ei depinde totul.

Cam asta îi consumase timpul şi îi umpluse cu amar şi deznădejde viaţa.

Acum voia să alunge toate gândurile, toate gesturile şi ticurile pe care cu atâta înverşunare şi le însuşise.

Credinţa că străduinţa de a-şi contorsiona mişcările membrelor şi ale ochilor, ale întregului trup, de a-şi disciplina dorinţele şi sentimentele, de a-şi perfecţiona mişcările, până într-atât încât să subjuge întâmplările intereselor şi răstălmăcirilor marilor guru ai manipulării, cărora le jurase subordonare necondiţionată, făcuse din el un necunoscut a cărui imagine nu-l mai mulţumea.

Chipurile celor pe care îi convinsese că arta lui e unica soluţie spre o viaţă îndestulată cu de toate, o viaţă râvnită de toţi, îi păreau schimonosite.

Strâmbăturile lor îl scoteau din minţi. Se identifică, pe rând şi deodată, cu toţi, se recunoştea în flecăreala lor searbădă, în zâmbetele aşezate conştient şi atât de corect-perfecte pe faţa lor, în poziţiile rigide ale trupurilor, în mişcările ochilor morţi.

Începea unul să strige şi îi apuca pe toţi văicăreală. Vacarmul pe care îl făceau miile de personalităţi, scoase din vadul lor firesc, transformate în imagini străine identităţilor lor, era asurzitor. Încercă să-l oprească dar mai rău se înteţea. Reproşurile şi ura feţelor, ale trupurilor chinuite cu muşchii atârnători care nu-şi mai găseau puterea să se prindă de oasele obosite, îl urmăreau din toate părţile, izvorau, cu forţa deznădejdii, din pereţi şi zumzăiau într-un crescendo dureros.

Dar cea mai rea trăire nu era cea a revoltei celorlaţi, ci a Fricii pe care o simţea picurându-şi veninul pe spatele lui.

O recunoştea deşi sperase că o învinsese atunci, demult, când crezuse că alegând biciul manipulării preluase şi frâiele asupra viitorului şi vieţii.

Frica însă, cel mai de temut duşman al său, căpătase din nou chip real, reînviase. Îşi revendica timpul în care fusese forţată să stea îngropată sub atâtea şi atâtea vanităţi şi orgolii. Acum vroia răzbunare. Răbdarea cu care asistase la toate încercările de a fi înlăturată, ascunsă, manipulată ajunsese la sfârşit şi nebunia lui îi vestea momentul de început al unei vieţi de o dulceaţă neasemuită, nesfârşită.

Biet idiot imperfect care din atâta vanitate şi încăpăţânare nesocotise puterea şi adevărul ei! În mod sigur asta l-a pierdut şi acel moment era AICI şi ACUM.

Cândva ea, Frica, încercase să-i spună că-i poate fi de ajutor, dar el a înlăturat oferta ei fără să stea pe gânduri. Ba mai mult, a pretins că nu există, că e doar o adiere, o încercare de a-l abate de la drumul lui magic. Nu un munte, nu un zid, ci doar o umbră care doar părea a fi lipsită de densitate, de culoare, de viaţă.

Netrebnicul! Ha! Ha! Ha!

Habar nu avea că din cărţi şi din gura unora, la fel de idioţi ca şi el, nu avea cum învăţa despre ADEVĂR.

Aşa era construită lumea, aşa erau definiţi oamenii. Să nu se poată împotrivi, să nu poată fugi, să nu se poată ascunde de ea.

Cei care înţeleseseră asta au găsit în ea un camarad, cei care au ignorat-o nu au supravieţuit falsului şi nici minciunii, pierzându-se în căutări sterile.

Imaginea contrafăcută nu contează! Nu există reguli şi adevăruri absolute despre cum trebuie să fie, să facă, să se mişte, să râdă, să plângă, să danseze, să clipească, să vorbească medicul, politicianul, profesorul, chimistul, fata, băiatul, femeia, bărbatul, hoţul, juristul...

Există doar frica să nu fii medic cu imagine de profesor, de jurist sau, şi mai rău, de politician, frica să nu fii profesor cu imagine de hoţ, cerşetor, sau şi mai rău de politician, frica să nu fii cerşetor cu imagine de politician , frica să nu fii politician cu imagine de cerşetor, judecător, falsificator, guru atotştiutor.

Există doar frica să nu fii ceea ce nu eşti, ceea ce nu ai cum să fii, pentru că atunci, în toate cazurile, eşti doar un fals, un mincinos, un manipulator şi tot ce culegi e lipsit de sens, viaţa ta e

fără rost.

Ca să fii medic, profesor, judecător, pictor, zidar, inginer, e suficient să iubeşti oamenii atât de mult încât să recunoască în tine medicul, profesorul, judecătorul, inginerul, esenţa a ceea ce pari, iar pielea în care stai e adevărată pentru că e pielea TA.

Ca să fii politician trebuie să fii un mincinos.

Ca să pari orice altceva ce nu eşti e suficient să nu-ţi fie frică să fii mincinos.

Asta este singura frică a Fricii, dar oamenii sunt prea superficiali şi indiferenţi ca să afle acest adevăr simplu, prea orgolioşi ca să îi accepte puterea.

Oamenii sunt oameni.

Imperfecţi, vulnerabili, ciudaţi, tembeli, visători, artişti, făuritori de vise, cum or fi ei, au o calitate a lor unică : OMENIA.

Calitatea asta dacă nu şi-o pierd, or să înţeleagă că nu au cum să aibă vreodată o imagine falsă şi câtă dreptate are ea, Frica, atunci când susţine că le e de folos.

Cei care renunţă primii la omenie şi la demnitatea ei sunt manipulatorii.

Pentru ei, FRICA NU MAI POATE FACE NIMIC!

ROSTIRI: Perseverenta prost aplicata (autor: Radu Bulubasa)

Mă uit la ştirile de la televizor şi mi se par iar şi iar stereotipe. Dacă nu mă pierd în amănunte, ca şi atunci când mă uit printre gene la o pagină tipărită şi nu citesc cuvintele, ci văd doar modelul, constat că sunt absolut identice. Mai mult, sunt aceleaşi ca şi pe CNN, Euronews, pe la americani , japonezi şi ce-or mai fi. Şi sunt sigur că dacă acum 3000 de ani ar fi existat televiziune ar fi fost la fel. Doar pentru că omul nu s-a schimbat deloc de atunci...

Ne facem datoria de cetăţeni, ne alegem conducătorii şi inevitabil suntem dezamăgiţi. Ne facem probleme pentru politicieni, pentru legile pe care le-au făcut, pentru că dorm în Parlament, că au cumpărat nu ştiu ce maşini sau vile, că acum vom intra în UE şi va fi bine pentru toţi... şi ce folos ? Politica e aceeaşi de câteva mii de ani de când avem istorie scrisă ( şi probabil că şi mai demult ).

Toate aceste sisteme politice şi la fel şi cele religioase au eşuat în repetate rânduri de-a lungul istoriei dar noi perseverăm în a le încerca în continuare. Chiar şi războaiele sunt aceleaşi şi din păcate sunt o constantă nelipsită de-a lungul timpului. La ele diferă să zicem doar tehnologia. Nu degeaba „Arta Războiului” scrisă de Sun Tzu în urmă cu 2500 de ani este considerată şi în ziua de azi cel mai bun manual în domeniul militar. Cred că această carte conţine tot ce se putea spune atunci ca şi acum despre firea umană.

Majoritatea oamenilor nu mai este interesată de trecut...

De ce i-ar interesa nişte chestii petrecute acum nu ştiu câte sute de ani?
Ce contează pe unde au umblat legiunile romane acum 2000 de ani?
Adevărul este că trecutul ne guvernează vieţile, suntem frunzele din vârful copacului şi nu putem sta acolo fără rădăcini sau trunchi.

Unora dintre oameni nu le pasă deloc de cei din jur, rănesc, lovesc şi umilesc chiar şi pe cei care le sunt aproape, altora le pasă doar de un cerc restrâns de cunoscuţi şi de familie, dar de ceilalţi deloc şi câtorva, foarte puţini, le pasă de toţi şi ar vrea să fie bine pentru toată lumea, dar ei se pierd între ceilalţi...

Modalităţile prin care am încercat să ne înţelegem între noi până acum în mod clar nu funcţionează. Cred că ceva ar trebui să se schimbe în modul nostru de gândire, în interior, ca să aibă efect în comportamentul nostru ca specie şi poate că atunci va fi o lume mai bună. Poate cineva, cândva,
va descoperi o metodă. Poate doar aşa vom supravieţui ca specie.

Aşa că eu nu mai îmi fac probleme care partid prinde şi care nu locuri prin Parlament. Toţi vor da cu bâta în baltă.
Diferenţele constau doar în cât stropesc!

Radu Bulubaşa
Revista ROSTIRI (arhiva)

OPINII: Anti-conspiraţie ( autoare Daniela Constantinescu)

Propun o abordare anti-conspiraţie. În viaţă, acasă şi la serviciu, la masă.

Ca urmare a articolului colegului nostru, Ilcă Marin, despre Codex Alimentarius, m-am hotărât să scot la iveală o idee care mă bântuie de mult. Şi se referă la teoriile conspiraţiei.

Sigur aţi citit şi voi despre grupurile Bilderberg, despre Iluminati, despre planuri colosale şi înfricoşătoare cu Uniunea Europeană, Uniunea Americană şi multe altele.

Sigur, nu vă pot spune dacă sunt adevărate sau nu. Asta este diferenţa dintre mine şi toţi cei pe care i-aţi citit – eu nu ştiu SIGUR ce se poate întâmpla şi nici CE SE VA ÎNTÂMPLA DE FAPT. Am încredere în Dumnezeu că nu va lăsa acest proiect frumos al său să facă implozie, să se prăbuşească în sine. Dar nici nu mă pun pe tânjală. Nu sunt laşă atunci când aş putea fi curajoasă şi nici nu mă feresc să lupt cu lucrurile care nu-mi plac.

Dar ... mă gândesc, oare merită să ne irosim cei mai buni ani ai vieţii hăituiţi de existenţa unui grup obscur care urmăreşte pe oricine, oriunde, fără nici un scop – de fapt cu singurul scop de a transforma omenirea în sclavi?...

Acuma, spuneţi-mi voi mie: când eşti profesor în România şi trăieşti cu cinci milioane pe lună mai ai nevoie de cătuşele argintate ale UE?... Nu e tot o sclavie şi asta?! Am participat la mitingul anti-cip şi-o să mă opun acestei idei până la limita de a mă retrage în pădure. 

Noroc că sunt o fată îngrijită şi-o să reuşesc să mă parfumez şi „balsamez” chiar şi acolo. Dar asta e altă discuţie. Ceea ce voiam să vă întreb de fapt este: ce nevoie mai este de cip-uri când jumătate din populaţia Terrei stă cu faţa-n televizor şi crede tot ce se spune acolo. În curând se va ajunge probabil la a-ţi vedea rudele pe ecran şi dacă Esca va anunţa că sunt criminali în serie sau reîncarnarea lui Edith Piaf, tu chiar să-i crezi pe ei. Pe cei de la TV.

Bun, asta-i o chestie.
Treaba cu Bildeberg mi se pare amuzantă. Nu mă îndoiesc că sunt oameni pe lumea asta care se excită la gândul că alţii sunt săraci, umili, au probleme şi doar ei sunt stăpânii lumii. Nu mă îndoiesc că în spatele lor se ascunde poate un om la fel ca şi noi, care a avut mai multe sau mai puţine de îndurat. Nu mă îndoiesc că sunt unii oameni cu adevărat obsedaţi de PUTERE aşa cum eu sunt obsedată de Jim Caviezel. Nu mă îndoiesc.

Cu toate acestea, mă îndoiesc că nişte englezi cu cravată şi costum, nişte arabi cu plete şi nişte nemţi reci şi constipaţi (ce vreţi, asta-i imaginea generică!) s-ar pune laolaltă şi s-ar înţelege care, cum, ce să facă şi cum să-mpărăţească lumea asta. Uitaţi-vă la cinci oameni, dacă-i adunaţi din ţara asta – la naiba, din aceeaşi familie! – şi tot nu vor ajunge la acelaşi numitor comun. Dar ăştia da. Religii, credinţe, valori, naţii diferite, dar se pun de acord. Numai dacă nu sunt extratereştri şi atunci chiar am dat de belea. Dar asta e altă discuţie.

Sigur, o să ziceţi că ceea ce-şi doresc toţi este ceea ce îi şi uneşte - PUTEREA. Dar ştiţi cum se-ntâmplă, la fel ca în filme cu o bandă de hoţi – se omoară între ei ca partea ce rămâne să fie din ce în ce mai mare, până ce nu mai rămâne nici unul. Sau unul singur. Care deodată îşi dă seama că i-e urât. Şi-atunci pune la cale o redresare a umanităţii. Dar asta este iarăşi o altă, complet diferită discuţie.

Bun, deci mă îndoiesc sincer că atâţia oameni atât de diferiţi se pot înţelege frăţeşte – aproape creştineşte între ei şi să creeze acest nucleu de putere obscur. Poate or exista – poate n-or exista, cine ştie?...

Dar mi se pare de-a dreptul chinuitor să te gândeşti că sunt mereu deasupra ta, urmărindu-te, având un plan bine stabilit, de care nu poţi scăpa orice-ai face. Ei sunt experţi în politică, sociologie, psihologie, marketing şi toate cele. Pot prevedea, construi şi manipula reacţiile umane, pot crea revoluţii şi da eroi – totul pentru a ajunge la acelaşi scop. Nu aveţi şi voi impresia că imaginea asta nu se potriveşte deloc cu ideea pe care ne-a dat-o Dumnezeu despre lume?... Liberul arbitru vă spune ceva?... Buturuga mică ce răstoarnă carul mare vă sună cunoscut?...

Bun, să zicem că nici teoria asta nu vă place. Grupul Bilderberg e prea mare, prea interesant, prea fascinant şi înspăimântător ca să-i rezişti. O cred şi pe-asta. Am văzut la TV maţe din care ies elieni, bătrânei de şaptezeci de ani care se cuplează (şi se de-cuplează) cu tinere de şaişpe, e clar că Dumnezeul cel mare, cu barbă albă şi îmbrăcat în robă nu ne mai poate înspăimânta. Nu ne mai poate ţine în frâu. Ce părere aveţi atunci de acest grup Bilderberg?...
Să mă ierte Giulia, gazda noastră, dar sună mai bine în engleză:
Introducing the Bilderberg group, the new God. Be afraid of it, be very afraid.

Oricum, nu pot să nu mă gândesc: Nu ţi se pare umilitoare toată ideea asta că viaţa ta, mentalitatea ta, felul în care o să dai colţul, la naiba!! depinde totul de acest grup Bilderberg? Nu te simţi puţin umilit?...

Sau iluzia asta îţi permite să pui capul pe pernă şi să nu te sperii că nu faci nimic cu viaţa ta, că nu-ncerci să faci lucrurile mai bune, să fii tu însuţi eroul propriei vieţi?... Nu, e reconfortant să ştii că e acolo un Nene mare şi rău care ne vrea moartea la toţi – Noi n-avem nici o vină, bineînţeles! – şi el face şi desface, şi răstoarnă şi iar toarnă, dar noi n-avem nici o putere. Tot ce se întâmplă e din vina LUI.

Inclusiv în România. Sigur, nu fac parte din adepţii ăia fanatici care cred că cu gândirea pozitivă şi doar intenţia ajungi pe cer. Nu, sunt destul de matură să văd iţele de interese care bat şi se răsucesc precum o infectă pânză de păianjen deasupra ţării noastre. Sunt prea lucidă să-mi dau seama că politicienii noştri nu sunt tâmpiţi sau incapabili, ci sunt laşi. Şi la fel sunt şi familiile lor şi toţi cei din jurul lor. Şi probabil şi mulţi dintre noi.

Dar nu sunt tâmpită să cred că un singur om poate face totul – Acela e Dumnezeu – şi să dau vina pe soartă sau pe un grup de moşnegi care cine-ştie- ce fac ei pe-acolo, de ce se întâlnesc defapt, răstoarnă şi-mpărăţesc lumea asta după bunul plac.

Şi pentru cei care sunt totuşi amatori de idei fataliste despre lume, le zic: Aţi auzit de principului dominoului, nu?... Să ne imaginăm lumea ca un imens Domino. Probabilistic, matematic vorbind, este acolo o plăcuţă care va cădea.

Ce credeţi că se va întâmpla atunci?..

Ştiţi ce cred eu?... Din spatele biroului colţuros al Bilderbergului, clădit pe o baltă de sânge şi acoperit de aura fricii, o să vedem un bebeluş care se juca cu telecomanda şi-a greşit butonul. Ce păcat de noi, că ne-am speriat aşa de tare şi-am irosit cu iluzia asta cine-ştie, doi, trei sau ZECE ani din istoria preţioasă a omenirii!...

Vă sărut cu drag. Şi fără frică.

DANIELA  CONSTANTINESCU (Rostiri)

Rostiri: Mi-a trecut cheful să scriu poeme... (autor: Ion Ionescu-Bucovu)

mi-a trecut cheful de scris poeme,
am plecat, mi-am luat lumea-n cap,
nu mă mai interesează mail-urile,
vreau să fac un compromis provizoriu cu voi toţi:
lăsaţi-mă la ţărmul lumii
să contemplu melancolia
în toate culorile posibile.
e frumos să priveşti
panorama acestui secol
într-o cafenea sentimentală,
fumând pipă şi privind meduzele
care se zbat în acvariul din perete.
ce bine e să trăieşti cu mese şi scaune care-ţi vorbesc,
cu oraşe şi ţări pliante
care se desfac şi se strâng ca o armonică,
cu Seneca prieten
care ne trimite la dracu,
să rămâi tu, cu sufletul tău, şi să-l mângâi,
să-i spui poveşti cu femeile care-au trecut prin viaţa ta,
cu Democrit din Abdera care şi-a smuls ochii
pentru un gram de adevăr,
cu drumuri întortochiate de ieri şi de azi,
cu împărăţia iubirii
care întotdeauna e nestatornică,
cu vise şi ecouri din lumea ta,
mereu ne dorim
o viaţă nevânturată de casieri
pe răbojuri absurde,
o viață care să semene cu a lui Cicero,
sau cu a lui Dante
cu divine comedii visate de noi,
mereu am vrea să plutim
în haloul pe care-l face soarele,
unde fiecare emoţie e un abis,
fiecare gând - o pauză,
fiecare dans - un pas de rumbă,
fiecare lacrimă - un cristal de rubine,
fiecare dor - un cântec de flaut.
mireasma visului se rostogoleşte în spaţiu,
arde simbolurile,
pluteşte
şi se pierde odată cu noi.
să nu ne mai lăsăm narcotizaţi de lucruri practice,
sau de adjective precum facilul, decorativul, plăcerea,
căci unde se instalează decadenţa,
inima îşi pierde ritmul bătăilor,
nu mai are predicat,
se încurcă în jocuri aride de stos
şi ne părăseşte.
mi-a trecut cheful de scris poeme,
mai bine să trăim printre fleacuri,
nu vedeţi că pământul e plin de semnele morţii?
Moartea - acest simţământ iluminat ce se tot amplifică
din cuiburile pământene până la stele -
veţi zice că sunt pesimist,
dar orice optimist are şi el dreptul odată
să pesimistizeze, filozofând
într-o mansardă a singurătăţii.

Ion Ionescu-Bucovu

Rostiri: Ei, şi...? - autor: Marin Ilca

....şi mergem înainte!
Ştiu că e cel puţin supărător pentru Cei Câţiva, dar asta este...
Cu siguranţă e şi de neînţeles, cum şi de unde mai pot să-şi găsească resurse şi energie "anumite elemente" care să iasă din tipar, să rescrie "programul" şi să facă faţă asediului. Vestea proastă e că s-ar putea întâmpla să-i trezească şi pe ceilalţi sau măcar pe suficient de mulţi dintre cei adormiţi şi să le strice Minunatul Plan.

De bună seamă, zarurile încă nu au fost aruncate..... sunt doar pregătite. Tindem să măsurăm lumea (ce eroare!) în funcţie de timpul nostru ca indivizi, mărginiţi de speranţa de viaţă lucidă, mult prea îngustă pentru planuri mult prea măreţe. Tindem să devenim copleşiţi de marea de oameni de care credem că depindem, simţind diluţia propriei entităţi în societatea extinsă, diluţie care ne face să ne considerăm propria existenţă neesenţială în făptuirea Binelui. 

Una dintre metodele Răului este inducerea sentimentului de neputinţă, iar cei copleşiţi de acesta capitulează, în cel mai bun caz considerând conceptul de Fatalitate o regulă ce guvernează Devenirea, iar în cel mai rău caz ajungând să devină chiar instrumentele prin care se implementează starea de "netrebnicie"(vezi Noica – sensul nespus al cuvântului).

Cartea ne spune că acolo unde nu este ispită nu este nici virtute, deci este normal să găsim virtutea în lumea noastră cea plină de păcat. 

Trebuie doar să o căutăm, făptuind binele în toată lucrarea noastră, fiind conştienţi că avem capacitatea de a izbândi şi slăbiciunea de a pierde... lupte, nu războiul!

Marin Ilca

Rostiri: M-am săturat să trăiesc în lumea proştilor!

autoare: Carmen Bulubasa

Înţeleg că şi proştii au dreptul să trăiască, dar dacă nu-i monitorizezi şi nu-i opreşti la timp ajung să nu te lase ei să mai trăieşti.
Ce fel de viaţă e cea în care oameni limitaţi de propria lor vanitate şi frică de schimbare, chiar dacă schimbarea e în bine şi spre binele lor, îşi
arogă dreptul de a te ţine şi pe tine în loc doar ca să nu-şi piardă ei locul pe piedestal? Egoismul şi lenea lor e supărătoare, doare o întreagă Umanitate şi nu numai atât, ci şi costă o întreagă Omenire. Risipa de inteligenţă, anihilarea ei, face victime din vizionari şi condamnă la haos şi crize de tot felul.
Asta se întâmplă pentru că oamenii care manevrează pârghiile economiei într-un stat, pe un continent sau chiar în întreaga lume sunt oameni proşti, limitaţi şi fără valori.
Au ajuns să deţină puterea asupra şanselor furând, minţind şi excrocând, comportamente care n-au fost şi nu vor fi niciodată apanajul oamenilor dezgheţaţi la minte, a acelora care gândesc pentru binele oamenilor.
Singura forţă a acestor împiedicaţi în evoluţie şi stagnanţi în involuţie este agresivitatea. Urlă, ţipă şi inventează noi şi noi metode de chin şi asuprire prin care să intimideze şi să distrugă orice valoare, orice schimbare.
Când o să ne săturăm de ei şi o să îndrăznim să-i punem undeva de unde să nu mai poată intoxica, otrăvi şi distruge tot ce întâlnesc în cale?
Cât mai e nevoie să sape în şansa noastră şi să sece din puterea noastră până când o să fim în stare să spunem: GATA! LA COLŢ CU VOI!?
Eu m-am săturat de ei!

Carmen Bulubaşa
http://decemergetotulrau.blogspot.ro/

Rostiri culturale: Paul Sarbu premiat pentru "Noptile Deltei"

Paul Sarbu, traitor pe grindul Letea, a primit de curand din partea Uniunii Scriitorilor din Romania (Filiala Dobrogea),  Premiul pentru Poezie.

Cartea premiata, "101 poeme", publicata de catre CorectBooks sub titlul mai incarcat de semnificatii: "Noptile Deltei" , ne provoaca la... "anti-melancolie", oprindu-ne pentru o clipa din alergarea dementa si ne indemna sa ne gandim la profunzimea verbului "A FI".


 La ceas de decembrie, putina poezie poate ne-ar curati sufletele...

In asteptarea Apocalipsei: Un El Dorado pentru fiecare

Jungla mayasa s-a imbogatit recent cu un fagure romanesc. 

Anticipand indemnul prezidential de plecare spre taramul unde a intarcat mutu' iapa, un cuplu a decis, dupa o serie lunga de experiente horror avute pe meleaguri mioritice, sa-si ia campii.
In final, s-a demonstrat ca tinerii cu pricina si-au luat... jungla.
Si, pentru ca romanasii sunt dotati din plin cu simtul umorului, evident ca bucata de jungla personala se afla asternuta la umbra de piramide mayase.
Nu de alta, dar se apropie Apocalipsa cu sarituri de iepure metalic (jaguarii fiind aproape disparuti in Mexic, cu exceptia catorva observati prin 2009) si e bine sa te gaseasca intr-un hamac, legat de doi cocotieri, langa o coliba futurista, sub forma de fagure, mustind de mierea cu aroma de Apuseni.
Bastinasii din Yucatan i-au primit cu inima deschisa (lucru transmis pe linie stramoseasca, de cand aduceau sacrificii astrului zilei).
Din fericire, soarele stralucea din plin cand au ajuns, ceea ce face si acum, asa ca au fost adoptati rapid de sateni, mai ales ca romancuta, de felul ei doctorita, nu avea gandul miselesc de a-i submina autoritatea samanului local.
Locuitorii au fost putin uimiti de dorinta strainezilor de a-si ridica o coliba confortabila sub forma de fagure, cu pereti octogonali, insa au vazut ei multe, la poale de codru mayas.
I-au ajutat cu drag, asa se face ca o locuinta insolita, cu mai multe compartimente, cu faianta in baie, cu birou, cu turn de apa langa casa si fosa septica, se ridica acum mandra printre copaci.
Probabil ca tavalugul civilizatiei va navali peste ei mai rapid decat apocalipsa mayaso-biblica, de aceea se bucura de fiecare clipa, in coltul lor de paradis personal.
Deja au curent electric, Internetul a ajuns si acolo (chiar de se taraie cu viteza melcului), in curand va ajunge si reteaua de apa. Cu toate ca apa vie de la fantana personala este cu mult mai buna.
Acum temerarii nostri incearca sa se curete, cat mai au vreme, de zgura apasatoare depusa pe suflete in tara. Inainte de a se produce o ireversibila necroza.
Ii ajuta broastele testoase alaturi de care inoata printre corali, cantecele junglei murmurate in noptile instelate, oamenii calzi care mai stiu sa traiasca inca adevarat, nu vieti de imprumut sau impuse de conducatori in deriva, imbacsiti de atata falsitate.
Acum 3-4 ani, cei doi tineri din povestea mea luptau in tara pentru cauze pierdute: salvarea Rosiei Montane, construirea de spatii de socializare, unde oamenii sa constientizeze ca se pot transforma asa incat sa fie in armonie cu Universul, nu in lupta cu acesta.
Se pare ca, in final, au reusit doar propria lor eliberare de teama de a se intoarce spre ei insisi, ca prim pas spre descoperirea El Dorado-ului personal.
In acest mileniu ciudat, salvarea se face individual, iar radicala solutie gasita de ei, inainte de a fi trambitata strident sub forma de ordin de stat, a fost divortul de Romania.
Vortexul apocaliptic, ce ne contorsioneaza mintile, cu Keride si Pepi scoborati din telenovele de doi pesos, Irinei si Monicute hrapareti ce isi transforma progeniturile in elastic bun de intins pana se va rupe, cameleoni politici care se coloreaza la comanda si scorpioni bipezi care inteapa cu ace otravite mai ceva decat fratii lor din jungla, nu a ajuns inca pe plaiurile mayase.
Faptul ca doi oameni au reusit sa se extraga din apocalipsa romaneasca ne demonstreaza ca orice este posibil daca ne eliberam de frica.
Propriul nostru El Dorado poate fi si aici, nu neaparat la margine de lume. Si aici ne putem cladi cate o casuta, fie ea si imaginara, in forma de fagure. Mai urmeaza apoi sa ne scuturam si de autismul social.
Fagure langa fagure, vom putea fauri un stup. Important este ca mierea gandurilor, cuvintelor si actiunilor noastre sa nu fie otravita.
Asa poate vom inlocui vorbele zeflemitoare ale unui politician, despre munti de mamaliga si rauri de lapte, cu aurul dulce al vietilor noastre implinite.