RAZBOIUL DE IMAGINE (autoare: Carmen Bulubasa)

"Războiul de imagine" este un text scris de Carmen, dupa o discutie incitanta cu Ovidiu Bufnila, pe vremea cand reteaua sociala ROSTIRI era activa...

Maine, la The Hub, Ovidiu Bufnila este trainer la un workshop interesant...

Primind in aceasta dupa-amiaza o invitatie la acest seminar, mi-am adus aminte zambind de "confruntarea" de idei de acum doi ani..

Lectura placuta!:)

Fascinaţia pentru lumină a fluturelui, doar bătător din aripi, fără alte gânduri decât cele de înălţare, părea că-l hipnotizase pe jazzon.

Se mişca dintr-o parte în alta a încăperii înguste şi întunecate cu fervoare, alungând nervos, cu o bătaie de mână, frustrarea pe care o simţea de câte ori, neatent cum era, se izbea de perete. Dorinţa de înălţare spre cer era atât de puternică încât îşi imagina plafonul explodând sub încăpăţânarea lui de a trece dincolo de micimea lumii în mijlocul căreia fusese sortit să trăiască.

Creator al miilor de culori, rămase încercări de strălucire, eşuate din cauza minciunii care le dezvăluia lipsa de consistenţă şi nerealitate, se simţea pustiit şi mai mult decât atât, fals.

Pornit cândva în căutarea adevărului absolut, minţit de imaginile mişcătoare ale unei reclame la ciocolată, acum simţea toată amăreală eşuării în imperfecţiunea şi finitul omenescului.

Gândurile, miile de gânduri, frânturi amestecate în învălmăşeala dorinţelor neîmplinite se năpusteau asupra lui şi îi strepezeau sufletul, ascuns atent cu multă vreme în urmă. Nici nu mai ştia câtă vreme trecuse de când nu se mai lăsase în voia unei melodii lente, cu alambicări sfâşietoare, golit de ambiţia de a afla adevărul.

Ambiţia asta îi condusese paşii şi viaţa în cele mai întunecate cotloane ale faptelor omeneşti, într-un adevăr pe care nu-l bănuise şi nu-l dorise.

De când pornise în căutarea lui, fusese credincios doar ideii că orice poate fi manipulat, că orice poate fi construit, dărâmat şi reconstruit, că totul e doar imagine şi de confecţionarea perfecţiunii ei depinde totul.

Cam asta îi consumase timpul şi îi umpluse cu amar şi deznădejde viaţa.

Acum voia să alunge toate gândurile, toate gesturile şi ticurile pe care cu atâta înverşunare şi le însuşise.

Credinţa că străduinţa de a-şi contorsiona mişcările membrelor şi ale ochilor, ale întregului trup, de a-şi disciplina dorinţele şi sentimentele, de a-şi perfecţiona mişcările, până într-atât încât să subjuge întâmplările intereselor şi răstălmăcirilor marilor guru ai manipulării, cărora le jurase subordonare necondiţionată, făcuse din el un necunoscut a cărui imagine nu-l mai mulţumea.

Chipurile celor pe care îi convinsese că arta lui e unica soluţie spre o viaţă îndestulată cu de toate, o viaţă râvnită de toţi, îi păreau schimonosite.

Strâmbăturile lor îl scoteau din minţi. Se identifică, pe rând şi deodată, cu toţi, se recunoştea în flecăreala lor searbădă, în zâmbetele aşezate conştient şi atât de corect-perfecte pe faţa lor, în poziţiile rigide ale trupurilor, în mişcările ochilor morţi.

Începea unul să strige şi îi apuca pe toţi văicăreală. Vacarmul pe care îl făceau miile de personalităţi, scoase din vadul lor firesc, transformate în imagini străine identităţilor lor, era asurzitor. Încercă să-l oprească dar mai rău se înteţea. Reproşurile şi ura feţelor, ale trupurilor chinuite cu muşchii atârnători care nu-şi mai găseau puterea să se prindă de oasele obosite, îl urmăreau din toate părţile, izvorau, cu forţa deznădejdii, din pereţi şi zumzăiau într-un crescendo dureros.

Dar cea mai rea trăire nu era cea a revoltei celorlaţi, ci a Fricii pe care o simţea picurându-şi veninul pe spatele lui.

O recunoştea deşi sperase că o învinsese atunci, demult, când crezuse că alegând biciul manipulării preluase şi frâiele asupra viitorului şi vieţii.

Frica însă, cel mai de temut duşman al său, căpătase din nou chip real, reînviase. Îşi revendica timpul în care fusese forţată să stea îngropată sub atâtea şi atâtea vanităţi şi orgolii. Acum vroia răzbunare. Răbdarea cu care asistase la toate încercările de a fi înlăturată, ascunsă, manipulată ajunsese la sfârşit şi nebunia lui îi vestea momentul de început al unei vieţi de o dulceaţă neasemuită, nesfârşită.

Biet idiot imperfect care din atâta vanitate şi încăpăţânare nesocotise puterea şi adevărul ei! În mod sigur asta l-a pierdut şi acel moment era AICI şi ACUM.

Cândva ea, Frica, încercase să-i spună că-i poate fi de ajutor, dar el a înlăturat oferta ei fără să stea pe gânduri. Ba mai mult, a pretins că nu există, că e doar o adiere, o încercare de a-l abate de la drumul lui magic. Nu un munte, nu un zid, ci doar o umbră care doar părea a fi lipsită de densitate, de culoare, de viaţă.

Netrebnicul! Ha! Ha! Ha!

Habar nu avea că din cărţi şi din gura unora, la fel de idioţi ca şi el, nu avea cum învăţa despre ADEVĂR.

Aşa era construită lumea, aşa erau definiţi oamenii. Să nu se poată împotrivi, să nu poată fugi, să nu se poată ascunde de ea.

Cei care înţeleseseră asta au găsit în ea un camarad, cei care au ignorat-o nu au supravieţuit falsului şi nici minciunii, pierzându-se în căutări sterile.

Imaginea contrafăcută nu contează! Nu există reguli şi adevăruri absolute despre cum trebuie să fie, să facă, să se mişte, să râdă, să plângă, să danseze, să clipească, să vorbească medicul, politicianul, profesorul, chimistul, fata, băiatul, femeia, bărbatul, hoţul, juristul...

Există doar frica să nu fii medic cu imagine de profesor, de jurist sau, şi mai rău, de politician, frica să nu fii profesor cu imagine de hoţ, cerşetor, sau şi mai rău de politician, frica să nu fii cerşetor cu imagine de politician , frica să nu fii politician cu imagine de cerşetor, judecător, falsificator, guru atotştiutor.

Există doar frica să nu fii ceea ce nu eşti, ceea ce nu ai cum să fii, pentru că atunci, în toate cazurile, eşti doar un fals, un mincinos, un manipulator şi tot ce culegi e lipsit de sens, viaţa ta e

fără rost.

Ca să fii medic, profesor, judecător, pictor, zidar, inginer, e suficient să iubeşti oamenii atât de mult încât să recunoască în tine medicul, profesorul, judecătorul, inginerul, esenţa a ceea ce pari, iar pielea în care stai e adevărată pentru că e pielea TA.

Ca să fii politician trebuie să fii un mincinos.

Ca să pari orice altceva ce nu eşti e suficient să nu-ţi fie frică să fii mincinos.

Asta este singura frică a Fricii, dar oamenii sunt prea superficiali şi indiferenţi ca să afle acest adevăr simplu, prea orgolioşi ca să îi accepte puterea.

Oamenii sunt oameni.

Imperfecţi, vulnerabili, ciudaţi, tembeli, visători, artişti, făuritori de vise, cum or fi ei, au o calitate a lor unică : OMENIA.

Calitatea asta dacă nu şi-o pierd, or să înţeleagă că nu au cum să aibă vreodată o imagine falsă şi câtă dreptate are ea, Frica, atunci când susţine că le e de folos.

Cei care renunţă primii la omenie şi la demnitatea ei sunt manipulatorii.

Pentru ei, FRICA NU MAI POATE FACE NIMIC!

Rostiri: M-am săturat să trăiesc în lumea proştilor!

autoare: Carmen Bulubasa

Înţeleg că şi proştii au dreptul să trăiască, dar dacă nu-i monitorizezi şi nu-i opreşti la timp ajung să nu te lase ei să mai trăieşti.
Ce fel de viaţă e cea în care oameni limitaţi de propria lor vanitate şi frică de schimbare, chiar dacă schimbarea e în bine şi spre binele lor, îşi
arogă dreptul de a te ţine şi pe tine în loc doar ca să nu-şi piardă ei locul pe piedestal? Egoismul şi lenea lor e supărătoare, doare o întreagă Umanitate şi nu numai atât, ci şi costă o întreagă Omenire. Risipa de inteligenţă, anihilarea ei, face victime din vizionari şi condamnă la haos şi crize de tot felul.
Asta se întâmplă pentru că oamenii care manevrează pârghiile economiei într-un stat, pe un continent sau chiar în întreaga lume sunt oameni proşti, limitaţi şi fără valori.
Au ajuns să deţină puterea asupra şanselor furând, minţind şi excrocând, comportamente care n-au fost şi nu vor fi niciodată apanajul oamenilor dezgheţaţi la minte, a acelora care gândesc pentru binele oamenilor.
Singura forţă a acestor împiedicaţi în evoluţie şi stagnanţi în involuţie este agresivitatea. Urlă, ţipă şi inventează noi şi noi metode de chin şi asuprire prin care să intimideze şi să distrugă orice valoare, orice schimbare.
Când o să ne săturăm de ei şi o să îndrăznim să-i punem undeva de unde să nu mai poată intoxica, otrăvi şi distruge tot ce întâlnesc în cale?
Cât mai e nevoie să sape în şansa noastră şi să sece din puterea noastră până când o să fim în stare să spunem: GATA! LA COLŢ CU VOI!?
Eu m-am săturat de ei!

Carmen Bulubaşa
http://decemergetotulrau.blogspot.ro/

Gânduri despre omenie (Rostiri) - autoare: Carmen Bulubaşa

M-am tot gândit ce să pun în locul punctelor...şi aşa înglobez în lipsa omeniei, criza sau răul care dăunează fiecăruia.
Revenirea la preţuirea omeniei este facilitată de aprecierea lucrurilor mărunte sau mari care ne fac fericiţi. Căutarea sinelui pierdut sau rătăcit în puhoiul de informaţii pe care încercăm să le digerăm în grabă, de voie sau de nevoie, dar pe care doar le îndesăm forţat în noi fără să le şi sortăm, uneori pentru că nu avem cum, alteori pentru că ni se pare că nu avem timp, e aproape imposibilă.
Cumva e necesar să găsim o cale să ne oprim din iureşul ăsta nebunesc impus de aşa-zisa criză şi să înţelegem că doar nerenunţând la omenia din noi, putem aspira la o viaţă adevărată.
Politica şi politicienii eu recomand să fie scoase dintre preocupări, întotdeauna politicienii şi lumea lor sunt şi vor fi ceva premeditat lipsit de omenie, dar doldora de interese meschine şi accedere la putere fără scop pentru societate sau pentru om. Promisiunile politicienilor n-au nimic în comun cu neputinţa lor, nici cu putinţa lor, ci doar cu minciuna şi manipularea. Ei mint cu nesimţire şi manipulează cu convingerea că e necesar să o facă, dar ca acţiunile lor să ne facă impotenţi în viaţa pe care  ne-o distrug e nevoie mai întâi să ne supună fricii, orice formă ar lua ea, să ne ameninţe, nu viaţa noastră, ci viaţa celor dragi nouă, siguranţa lor, într-atât încât supravieţuirea să devină etalon pentru noi toţi, iar trăirea vieţii să-şi piardă sensul.
O provocare la fericire în plină criză mondială capătă înţeles şi substanţă pentru oricine care ştie să facă deosebirea între o viaţă trăită şi compromisul la care obligă supravieţuirea.
Excesul de neomenie dăunează grav speciei noastre...

Carmen Bulubaşa

http://decemergetotulrau.blogspot.ro/

Ipocrizia mereu actuală (Rostiri) - autoare: Carmen Bulubasa (Rostiri)

Se pare că e la tot mai mare preţ ipocrizia. Preţul plătit pentru ei la guvernarea Omenirii e mare.
Ca să devii un ipocrit veritabil trebuie să parcurgi cu seriozitate şi să-ţi însuşeşti existenţial toate "învăţăturile" servituţii voluntare şi pe cele ale prostiei.
Noi am reuşit asta ca specie. Când zbaterea şi efortul de a-ţi păstra stima de sine şi a-ţi consolida conştiinţa şi valoarea de om prin credinţa în adevăratele valori umane şi în necesitatea educaţiei, sunt încontinuu descurajate, iar competiţia nesănătoasă, care condamnă la întrecere om cu om dincolo de limita omenească a mijloacelor şi a scopului, este ridicată prin manipulări grosolane, la nivel de viaţă adevărată, graniţa dintre bine şi rău, valoare şi non-valoare, dispare de la sine sub pretextul supravieţuirii.
Perioadă de criză!!!
Perioadă de recesiune!!!
Unde? În economie? În industrie? Cine a inventat economia? Cine a inventat industria?
Cine a inventat banii? Nu oamenii? Asta e societatea noastră bazată pe consum şi acumulare excesivă, ridicând luxul la nivel de valoare reprezentativă în defavoarea unei reale calităţi a vieţii omeneşti.
Omul o pornise bine ca specie. A descoperit focul şi a inventat roata. Şi apoi, fiinţă vulnerabilă fizic, a descoperit cu ce i-a fost compensată lipsa puterii fizice.
Singura criză importantă care îl stăpâneşte pe om, e datorată faptului că în timp, scriindu-şi istoria, a devenit atât de preocupat de cuvinte, încât a inventat politica şi s-a transformat din om în politician, renunţând la capacitatea lui de a cunoaşte în favoarea necunoaşterii. Pierderea nemuririi şi dobândirea dreptului la cunoaştere s-au rătăcit în inutilitate, iar oamenii au rămas cu speranţa desăvârşirii lor în promisiunea unei alte vieţi, într-o altă lume. De atunci încoace războiul a luat toate formele posibile, până şi pe cea a păcii. Cu o minte sănătoasă şi un suflet curat omul poate aspira la libertate şi ar fi aproape imposibil de manipulat. Frica nu l-ar mai duce în sărăcie, ar descoperi diferenţa dintre conducător şi stăpân, dintre alegere şi obligare, iar el, Omul, la scară de Umanitate, nu ar mai fi în Criză de Identitate.
Umanitatea eşuează sub jugul greu al ipocriziei. Toate invenţiile omului, pornite bine, ajung să facă rău tocmai celor care au crezut în ele. Avem libertatea de a alege, dar nu şi suportul judecăţii de a face o alegere corectă. Avem posibilitatea de a fi curajoşi, dar noi ne încovoiem de frică. Se pare că nu mai avem timp să apelăm la dicţionarul păstrător al definiţiilor corecte, ci improvizăm, inventând din mers, alte adevăruri, sub presiunea grabei excesive, a panicii, a lipsei de educaţie şi de cultură.
Concurenţa acerbă dintre noi, care ne provoacă sărăcia, faptul că am ajuns să nu ne mai putem lipsi de obiecte sau servicii inutile, dând drept de viaţă şi de moarte manifestărilor de vanitate şi orgoliu şi înlocuindu-ne inconştient, dar în totalitate, cu o imagine a noastră, spoită în culori ţipătoare, la care, într-un context real i-am simţi falsitatea, ne reduce la dimensiunea unei virgule şi la lipsa de importanţă a ei din vremea când claritatea cuvintelor nu avea nevoie de împopoţonarea semnelor de punctuaţie ca să nască o epopee.
Cândva ştiam spune adevărul cu un singur sunet, azi am ajuns să nu ne mai înţelegem om cu om, în aceeaşi limbă, folosind o mie de cuvinte.
Cândva gândeam ce să spunem, acum gândim cum să nu spunem în discursuri adevărurile noastre de frică să nu fim judecaţi şi eliminaţi din turmă.
Ipocrizia ne alungă din identitatea noastră şi noi dansăm cu ochii în soare, ca nişte păpuşi robotizate, sorbind minciuni de pe buzele politicienilor, inoculându-le în fiinţa noastră cu pietate şi ne potolim setea de cunoaştere otrăvindu-ne cu umilinţe, cu renunţări, cu dureri care nu sunt ale noastre. Asta e adevărata criză!
Omenirea a descoperit atât de multe încât majoritatea oamenilor sunt ignoranţi, nu ştiu nici cine sunt , nici ce vor, nu ştiu nici cum să trăiască, nici cum să moară, iar din faptele lor omeneşti lipseşte cu desăvârşire omenia.
Şi Doamne, ce definiţie frumoasă i-am ştiut da cândva OMENIEI!

Carmen Bulubaşa
http://decemergetotulrau.blogspot.ro/