Se afișează postările cu eticheta marturisiri peste granita. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta marturisiri peste granita. Afișați toate postările

Marturisirile de peste granita ale unei tinere de 25 de ani (autoare: Alina Paviliuc)

Ieri bătrâna a zâmbit. Credeam că e un cadavru viu, fără spirit. Pentru ca nu cunosc bine limba napolitana eram confuză asupra a ceea ce îmi spunea. Comicul situației a determinat-o să zâmbească. Era surâsul bunicii mele de 70 de ani, însa bătrâna are 82 de ani, e cumva mai caraghioasa.



Eu am grija de bătrâna. Și de casă și de mâncare. Se numește "cameriera" în Italia. Pentru aceasta primesc 500 de euro lunar. Unii spun că e puțin, alții ca e bine așa.



Mama e la Cluj. Face raze.



Acum bătrâna plânge. Fiica ei o veghează. A avut probleme cu plămânii, are diabet, operație la genunchiul stâng, iar acum, cazând, i s-a rupt femurul. Nu aude bine, nu vede bine. Vorbește în limba napolitana, o limba greoaie si veche. Copii ei o îngrijesc bine, cred în nebunia de a se reface, de a reveni la viata. Observ și apreciez aici un respect pentru piele, întregul corp, bătrânețea înaintată. Un mod totuși de a respecta spiritul.

O criza puternica de orgoliu, asta după ce bătrâna m-a întrebat dacă în România există mașini și tren. Am răspuns pozitiv un pic iritată, dar simplu. Imaginea mea care se proiecta în oglinzi, ironice și indiferente, reci, mă umplea de sine. Dar nu puteam să mă bucur de frumusețea mea pe care o simțeam măreață. O demnitate atât de adânc atinsă, străină mie, căci nu fusesem niciodată stârnită în felul acesta, încât îmi paralizează memoria de pe acum. Reproșurile care mi le adresam odată sunt mângâieri plăcute comparativ cu acele gesture ale altuia, care te nimicesc, te anulează.



Suprimă și scrisul, care ar fi al unui martir jertfindu-se pentru nimic.

Sacrificiul meu, pentru a-l putea suporta mai ușor, îl văd de scurtă durată. Mă amăgesc cu gândul atrăgător de a învăța limba italiana, de a cunoaște pe cât se poate cultura italiană și oamenii ei, de a-mi adăuga o experiență care cine știe la ce poate ajuta. Deși mai toate experiențele trecutului m-au adus aici, tinerețea (care parca și ea îmi scapă printre degete) îmi susține încă speranțele, visele concepute pe la 13- 14 ani.



Verific în fiecare zi dacă nu am murit. Încă nu. Palpită în mine viața, doruri, aspirații. Neuronii veseliei sunt prezenți fără obiect.



De ce am senzația că aici îmi este interzis totul? Natura, străzile, clădirile, mâncarea, chipul meu din oglindă – totul. Pentru că nu mi le îngădui, pentru ca nu le posed? Cine îmi interzice dreptul? Mai ales asupra naturii? Chiar și muzica?



Toate acestea sunt îndeplinite în libertate!”



Nu mi-am imaginat totuși că va fi atât de dureros, de imposibil de acceptat să servești 24 din 24 de ore o persoană care nu mai are control asupra propriei vieți, care a devenit încet-încet un copil irascibil, nervos, isteric spre sfârșitul vieții sale. Necesită multă răbdare, înțelegere, autostăpânire a isteriei personale. Un stomac puternic și o inimă plină de forță și bunătate.



Sunt de trei luni în Italia. Mi s-au adâncit ridurile și s-a șters lumina de pe chip. Cu siguranță nu am destulă ințelepciune pentru a mă proteja pe mine și a ajuta și pe alții în același timp.



Aceasta a doua bătrână pe care o îngrijesc de o luna are 87 de ani. Operată pe inimă cu cincisprezece ani în urmă, bolnavă de diabet, hipertensiune și alte dereglări firești la această vârstă, încă se menține bine. Este lucidă, memoria este destul de solidă, gândește și suferă în tăcere. E fericită că își vede copiii și nepoții crescând, participă pasiv la mersul istoriei în care încă mai există.



Sufăr pentru că nu găsesc rațiunea muncii mele într-o altă țară, singurul scop fiind banii. Pentru că mama e bolnavă și singură. Pentru că imi risipesc anii.”


Alina Paviliuc
            Revista Rostiri