26 mar. 2013

Zece minute pauză într-o cancelarie (Revista Rostiri)


În cancelarie bate încă o inimă... dar agonic. O atmosferă apăsătoare şi
depresivă. Privirile învăţăceilor sunt ori reci, inexpresive, ori triste, mohorâte, ori
pline de flăcări, străpungând aerul din jur cu indignare. În rest tăcere, multă
tăcere...

Pe alocuri discuţii despre Boc, Băsescu, legea învăţământului, salarii. Vocile
sunt sparte. Sunt cei cu gâtul înfundat în gulerul paltonului vechi la care observi
doar o ridicare resemnată de umeri cu o privire pierdută printre scaune: "Ce
sens mai are să discutăm, dom'le?"

Când directorul intră în cancelarie totul prinde viaţă. E plin de energie,
simţul umorului este intact şi stoarce zâmbete cu câte un calambur. Apoi pleacă.

O doamnă profesoară, între două vârste, ce şi-a păstrat cochetăria vestimentară, întreabă: "Oare s-or fi pus banii pe card?". 

Încep comentariile: "La ce-ţi mai trebuie bani?", "Ai aşa de mulţi bani şi nu ştii ce să faci cu ei?", "Ori
sunt, ori nu sunt, tot nu sunt!", "Dom'le, ăştia îşi bat joc de noi!", "Ce să mai,
suntem la limita subzistenţei!!", "Domnule, eu am fost în Germania şi acolo...", "Aţi văzut aseară la reportaj cum Udrea...".

Când se sună, mecanic ne îndreptăm spre cataloage şi apoi ne risipim spre săli.

În clasă mă revigorez. Contactul cu elevii te dinamizează, e o reală terapie. Încep activitatea şi redevin copilul curios ce caută naiv răspunsuri la întrebările asupra întregului Univers, pe fundalul unei melodii binecunoscute: "Nu-mi pasă de nimic, de nimic/ Sunt fericit, fericit!"...

Alina Paviliuc
Revista Rostiri

Promo Postare
Postarea Urmatoare