Automatul de Colinde, portalul catre o lume mai buna

Poveste adevarata despre o Ana din zilele noastre...

Campania propusa de oamenii de la Blogalinitiative, in parteneriat cu Coca-Cola, care a nascocit un Automat de Colinde, se refera la propunerea unor motive pentru care sa nu ne pierdem speranta ca putem fauri o lume mai buna. Impreuna.


Multi colegi bloggeri au scris despre diversele ONG-uri ce incearca sa ajute, cat pot ele de bine, diverse persoane aflate in nevoie.

Pentru ca tot zicea cineva ieri intr-un comentariu pe Blogalinitiative ca lumea reala e urata si ca majoritatea bloggerilor ce scriu in cadrul campaniilor propuse pe site sunt doar o turma anosta, as vrea sa ii dau aici o replica la cele afirmate, scriind nu despre mari strangeri de fonduri ale unor multinationale, nici despre fundatii vestite, nici macar despre sportivi celebri, adevarate modele demne de urmat. Poate o voi face in zilele urmatoare.

Pentru ca este iarna, o sa va povestesc despre o femeie simpla, extrem de saraca, trecuta demult de prima tinerete, ba chiar si de a doua, care in urma cu niste ani, poate sapte, poate chiar mai multi, a fost sufletul unui proiect grandios de ridicare a unei... biserici.

Femeia din povestea mea, in varsta de peste 68 de ani, extraordinar de lovita de soarta, incerca de multa vreme sa isi gaseasca alinarea la Dumnezeu si mergea in diverse pelerinaje, prin locuri incarcate de spiritualitate, pe care muntii Romaniei inca le mai ascund din belsug, spre ciuda unora care ne-ar vrea dezradacinati total si de la credinta stramoseasca.

Intr-o iarna, alaturi de un grup restrans de credinciosi, microbuzul cu care calatorea s-a defectat pe neasteptate, intr-o vale putin cunoscuta, inconjurata din toate partile de munti inalti. Doar o cararuie urca sus, spre un schit unde locuiau cativa calugari. Satenii din vale vorbeau cumva ironic despre „pustnicii din munte” si se uitau chioras la „domnii si doamnele de la Capitala”...

Desi iarna, femeia, ce conducea micutul grup de pelerini, a decis ca ar fi bine sa le duca acelor calugari ceva alimente, din putinul pe care il aveau la ei, pana se repara microbuzul, cerand si gazduire pentru noapte.

Drumul, pe o potecuta de munte neamenajata, ce serpuia prin padure, era ingust, abrupt, extrem de periculos, deoarece intr-o parte era prapastie adanca. Un pas gresit putea insemna pieirea.

Au ajuns cu bine sus, dupa circa doua ore... Cand au iesit din padure, pe platoul unde se afla amplasat schitul, vechi de circa cinci secole, au crezut ca au ajuns in Rai. Locul era intr-adevar de poveste...

Calugarii le-au povestit oaspetilor neasteptati  cum este viata lor acolo, sus, cum trebuie sa care apa pe magarusi de la izvorul din vale pe potecuta abrupta, cum rabda  de multe ori de foame, cum oamenii din vale ii batjocoresc uneori...

Nu cerseau mila nimanui, isi acceptasera cu demnitate soarta, lasandu-se pe deplin in mainile Domnului...

Atunci, femeia din povestea mea a inteles ca Dumnezeu i-a calauzit pasii acolo si ca aceea este misiunea ei: sa ii ajute pe calugarii de la schitul uitat si de capii bisericii, dar si de oamenii obisnuiti.

Si, intoarsa in Bucuresti, a inceput sa organizeze convoaie bilunare catre acel loc sfant.

Mai intai caravane cu ajutoare constand in alimente, apa, lumanari si chibrituri, iar mai apoi au urmat banii si materialele de constructie. Pentru o biserica mare, frumoasa, cum nu a mai existat alta in acele locuri. Multi au ras de ea, multi i-au zis ca e nebuna. Dar a reusit sa stranga in jurul ei un manunchi de oameni la fel de idealisti ca ea.

A durat ani, pana cand constructia s-a ridicat semeata, spre cerul acela de un albastru ireal, cum nu mai e altul, pana cand s-au ridicat si chiliile calugarilor.

Drumul a fost si el largit si prevazut cu balustrade de lemn, care sa  previna accidentele tragice.

La un moment dat, femeia le-a dus calugarilor si niste capre (habar nu aveti ce greu e sa mani niste capre pe o asemenea cararuie!), dar, din nefericire, multe au fost mancate de ursii ce coboara deseori la schit.

Cert este ca in urma cu vreo patru ani lucrarea a fost gata.
Iar satenii, pelerinii, dar si excursionistii iubitori de munte, tot mai multi, care au inceput sa afle despre locul acela minunat de pe internet, s-au incumetat sa urce sus tot mai des, pentru a asista la slujbe, a se inchina la crucea rasarita parca dintre ferigi, a respira aerul tare din Carpati, a bea din apa ce acum urca pana sus.

Femeia de care va povestesc, desi cu probleme grave la picioare, datorita urcusurilor grele la schit, pe care le-a facut de nenumarate ori, chiar daca era septuagenara, este acum impacata sufleteste.

Misiunea ei s-a indeplinit.

Nici nu stiu daca mai traieste sau daca a trecut deja Dincolo, dar Ana (asa cum se numeste femeia din povestirea mea), poate reprezenta un exemplu despre cum poti realiza orice, chiar pornind de la nimic material, daca ai in suflet suficienta credinta in Dumnezeu. „Banutul vaduvei”, cum spunea ea candva, poate face minuni. 

Pentru Anele asemeni ei as fi vrut sa colind in aceasta iarna, in care toti se plang de criza, de saracie, de zapezile prea mari sau de sfarsitul lumii. Acele Ane care realizeaza lucruri incredibile, pornind de la nimic...

Pentru ca datorita ei, acolo sus, undeva pe muntele unde se povesteste ca s-ar fi ascuns candva Marele Zamolxis, niste calugari si pustnici, aflati in grote nevazute de excursionistii de week-end, se roaga si azi pentru ca noi, cei „din civilizatie”, noi, cei mai putin credinciosi poate, sa nu ne prabusim definitiv, pentru ca tara  sa nu fie distrusa cu totul, conform unor planuri bine ticluite pe alte meleaguri.

Poate nu as fi scris despre Ana, daca nu l-as fi auzit pe Becali acum cateva ore, cum spunea din Parlament ziaristilor ce il urmaresc continuu, ca pe un star de cinema, ca el a facut donatii de 30 de milioane de euro si de aceea are Dreptul la niste privilegii deosebite...

Vaduva de care v-am povestit eu nu s-a falit vreodata ca datorita ei s-a ridicat o constructie monumentala. Pentru ca era un legamant tainic intre ea si Dumnezeu, pentru instaurarea Binelui. Indiferent cati i-au zis ca e nebuna si ca nu poate ridica o biserica din nimic,  "cu mainile goale", fara o putere financiara mare in spate. A considerat ca asta a fost misiunea ei pe aceasta lume.

Revenind la Campania Coca-Cola si la Automatul de Colinde, va invit sa va alaturati acestei initiative minunate, deoarece cu siguranta banii vor ajunge la aceia ce au nevoie de ei.

Pur si simplu masinaria cu pricina cuantifica intensitatea cu care cantati colinde si o transforma in bani, care vor fi daruiti celor in nevoie. 

O gasiti in urmatoarele locatii:

Craiova, Electroputere Mall – 20 decembrie;
Timisoara, Iulius Mall – 22 decembrie;
Oradea, Lotus Mall – 23 decembrie.

Vizitati cu incredere si site-ul www.motivesacredem.ro, dar si pagina de Facebook, www.facebook.com/cocacola. Veti citi lucruri minunate acolo!

P.S. Exista multi oameni care stiu despre cine vorbesc... Nu mi-am permis sa dau numele de familie al Anei, pentru ca sigur nu i-ar fi placut.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

scrie-mi parerea ta despre cele citite aici!