Rostiri: Asumarea asomării (autor: Marin Ilca)

Se întâmplă într-o ţară membră U.E., N.A.T.O., O.N.U., membră în general.

Sigur că asta are mare însemnătate doar în mintea unora, naivi din fire, care după ce au fost prostiţi de politicienii bisericii creştine, zisă şi dreaptă, adevărată şi unică, să pună credinţa pe locurile 5-6 şi să aducă pe primul loc ritualul, procedează la fel cu valorile sociale câştigate cu greu de înaintaşi: democraţie, libertate, dreptul la o viaţă decentă...

Similitudinea între politica bisericească şi politica de stat este atât de vizibilă, încât acestea tind să devină în percepţie, acelaşi instrument prin care se canalizează masele spre minunatele vremuri de la începutul
mileniului.

Este hilar să vezi cum milioane de oameni care au trăit sub dictatura "comunismului cu faţă umană" şi care într-un târziu au reuşit (cu sau fără ajutor de specialitate...) să-l lepede, se întorc după douăzeci de ani, vrăjiţi de charisma unuia care găseşte motive de laudă în tot ceea ce orice om cu bun simţ consideră imoral, ca să legitimeze o altă dictatură, de această dată zisă "luminată".

Probabil mulţi consideră că acei care au contribuit la înscăunarea de la Cotroceni, merită să suporte toate măsurile de mare vrajă, zise şi de "relansare" economică.

În realitate, asistăm la implementarea unui plan diabolic de asomare care o să funcţioneze pe principiul dominoului.

"După mine potopul!" se poate aplica în cazul de faţă la modul de a guverna ceea ce a mai rămas de guvernat.

Asomarea aplicată câtorva milioane de români este cu atât mai crudă cu cât ea nu se produce rapid şi fără chin, ci dimpotrivă, este o moarte lentă şi sadică.

Guvernul, incapabil să renunţe la jaful general la care s-a dedat în  ultimii ani, parte pentru a-şi plăti datoriile electorale, parte pentru a-şi burduşi în continuare visteria personală, consideră că e mai convenabil să-şi condamne propriul popor la moarte decât să-l scoată la liman.

Şi ce dacă acele câteva milioane de pensionari nu o să-şi mai poată asigura traiul zilnic, nu o să mai poată urma tratamentele care îi ţin în viaţă, nu o să mai poată să-şi întreţină casele câştigate după o viaţă de muncă?

Probabil că asta este şi ideea...

Dacă dispar câteva milioane, se rezolvă o mulţime de probleme: nu se mai plătesc o mulţime de pensii, se iau cu japca o mulţime de case, de către bănci şi Stat, se fac economii importante cu sistemul sanitar, cu ajutoarele pentru bătrâni, pentru că oricum nu mai sunt de folos.

Şi ca să ajute şi mai mult economia, se distruge învăţământul şi cercetarea.

Exodul medicilor, şpăgarii naţiunii (!), o să ducă la reformarea sistemului medical, în sensul că doar cei cu mulţi bani vor mai avea parte de servicii medicale, ceilalţi pot să crape.

O semnătură, o ştampilă, o clipă de rătăcire... lucruri neînsemnate care pot costa în anumite situaţii, viaţa a milioane de oameni.

ŞI CE DACĂ? SCAPĂ CINE POATE...

Marin Ilca

nota: un articol mai vechi ce si-a pastrat actualitatea si acum, la final de 2012...:(

Rostiri: Mi-a trecut cheful să scriu poeme... (autor: Ion Ionescu-Bucovu)

mi-a trecut cheful de scris poeme,
am plecat, mi-am luat lumea-n cap,
nu mă mai interesează mail-urile,
vreau să fac un compromis provizoriu cu voi toţi:
lăsaţi-mă la ţărmul lumii
să contemplu melancolia
în toate culorile posibile.
e frumos să priveşti
panorama acestui secol
într-o cafenea sentimentală,
fumând pipă şi privind meduzele
care se zbat în acvariul din perete.
ce bine e să trăieşti cu mese şi scaune care-ţi vorbesc,
cu oraşe şi ţări pliante
care se desfac şi se strâng ca o armonică,
cu Seneca prieten
care ne trimite la dracu,
să rămâi tu, cu sufletul tău, şi să-l mângâi,
să-i spui poveşti cu femeile care-au trecut prin viaţa ta,
cu Democrit din Abdera care şi-a smuls ochii
pentru un gram de adevăr,
cu drumuri întortochiate de ieri şi de azi,
cu împărăţia iubirii
care întotdeauna e nestatornică,
cu vise şi ecouri din lumea ta,
mereu ne dorim
o viaţă nevânturată de casieri
pe răbojuri absurde,
o viață care să semene cu a lui Cicero,
sau cu a lui Dante
cu divine comedii visate de noi,
mereu am vrea să plutim
în haloul pe care-l face soarele,
unde fiecare emoţie e un abis,
fiecare gând - o pauză,
fiecare dans - un pas de rumbă,
fiecare lacrimă - un cristal de rubine,
fiecare dor - un cântec de flaut.
mireasma visului se rostogoleşte în spaţiu,
arde simbolurile,
pluteşte
şi se pierde odată cu noi.
să nu ne mai lăsăm narcotizaţi de lucruri practice,
sau de adjective precum facilul, decorativul, plăcerea,
căci unde se instalează decadenţa,
inima îşi pierde ritmul bătăilor,
nu mai are predicat,
se încurcă în jocuri aride de stos
şi ne părăseşte.
mi-a trecut cheful de scris poeme,
mai bine să trăim printre fleacuri,
nu vedeţi că pământul e plin de semnele morţii?
Moartea - acest simţământ iluminat ce se tot amplifică
din cuiburile pământene până la stele -
veţi zice că sunt pesimist,
dar orice optimist are şi el dreptul odată
să pesimistizeze, filozofând
într-o mansardă a singurătăţii.

Ion Ionescu-Bucovu