Zece minute pauză într-o cancelarie (Revista Rostiri)

În cancelarie bate încă o inimă... dar agonic. O atmosferă apăsătoare şi
depresivă. Privirile învăţăceilor sunt ori reci, inexpresive, ori triste, mohorâte, ori
pline de flăcări, străpungând aerul din jur cu indignare. În rest tăcere, multă
tăcere...

Pe alocuri discuţii despre Boc, Băsescu, legea învăţământului, salarii. Vocile
sunt sparte. Sunt cei cu gâtul înfundat în gulerul paltonului vechi la care observi
doar o ridicare resemnată de umeri cu o privire pierdută printre scaune: "Ce
sens mai are să discutăm, dom'le?"

Când directorul intră în cancelarie totul prinde viaţă. E plin de energie,
simţul umorului este intact şi stoarce zâmbete cu câte un calambur. Apoi pleacă.

O doamnă profesoară, între două vârste, ce şi-a păstrat cochetăria vestimentară, întreabă: "Oare s-or fi pus banii pe card?". 

Încep comentariile: "La ce-ţi mai trebuie bani?", "Ai aşa de mulţi bani şi nu ştii ce să faci cu ei?", "Ori
sunt, ori nu sunt, tot nu sunt!", "Dom'le, ăştia îşi bat joc de noi!", "Ce să mai,
suntem la limita subzistenţei!!", "Domnule, eu am fost în Germania şi acolo...", "Aţi văzut aseară la reportaj cum Udrea...".

Când se sună, mecanic ne îndreptăm spre cataloage şi apoi ne risipim spre săli.

În clasă mă revigorez. Contactul cu elevii te dinamizează, e o reală terapie. Încep activitatea şi redevin copilul curios ce caută naiv răspunsuri la întrebările asupra întregului Univers, pe fundalul unei melodii binecunoscute: "Nu-mi pasă de nimic, de nimic/ Sunt fericit, fericit!"...

Alina Paviliuc
Revista Rostiri

INFRANTI... (arhiva: Revista Rostiri)

Un om înfrânt de viață îl recunoşti după umerii apăsaţi şi pasul greoi. E omul cu uitătură piezişă, în ochii căruia licărirea de speranţă a murit demult. 

Și nici nu va reînvia. Pentru ca înfrântul a pierdut până şi ultima redută în lupta cu viață.
Cu aripile frânte, îngerul decăzut la stadiul de pesimism sumbru, nu are ce să facă. Din acest moment, singura lui alternativă e calea pribegiei mintale, a sihăstriei fizice şi a alienării sociale. Mai mult decât atât nu poate.

Da, înfrântul stârneşte reacţii în jurul lui, stârneşte priviri miloase, stârneşte tot ce e uman în cei din jurul lui. Din acel moment, înfrântul pierde orice fărâmă umană şi se transformă treptat, dar sigur,într-un robot mânat de impulsuri electrice. Odată cu terminarea bateriilor, se termină şi viața lui. Subit şi tragic, ca într-o dramă de prost gust şi ieftină.

La atât se reduce viața lui. Nici măcar lacrimile nu-l mai alină.
E prea târziu...

Ramona Crângașu

Revista Rostiri nr.2