Oscar, un bettan extrem de suparat!

Salutare, oameni buni!

Ma stiti, sunt Oscar, pestisorul albastrui al Giuliei, un bettan pur-sange, dar nu va speriati, sunt foarte pasnic, nu ma pasioneaza mai deloc luptele acvatice... Evident, ca orice reprezentant aristocrat al speciei mele, ador artele martiale si ma antrenez ore intregi perfectionandu-mi tehnicile secrete, aflate de la un batran maestru de pe internet.

Ziceti si voi, cum ar fi sa intru eu in arena borcan de muraturi cu o salbaticiune de peste malaezian, crescut prin hatisurile campurilor inundate de orez si sa incep sa ma bat haotic, pana la moarte, cu asa o fiara neimblanzita?

Am vazut ca se pun si pariuri pe capetele bietilor protagonisti ai bataliilor astora, din care se castiga multi bani! Nu vreau sa fiu un soi de Spartacus al luptelor cu gladiatori acvatici. Fiind un cinefil pasionat, ma uit si eu la serialul ala de pe AXN SF si ma cutremur de ce vad acolo!

Eu cu banii nu am ce face, iar stapana mea este militanta aprinsa in favoarea tuturor speciilor de vietuitoare, asa ca nu exista nicio primejdie din punctul asta de vedere... Ar fi si culmea sa ma inscrie la competiile intre pestii bettani! Probabil as fi eliminat pentru non-combat, daca, evident, nu mi-as da inainte duhul, atacat neregulamentar de vreun adversar cu mintile ratacite!

Prefer sa fiu pur si simplu un peste smart si sa ma tin departe de incaierarile astea inutile! Ca doar mancare este suficienta la magazin, daca esti peste exotic de acvariu!

Dar exact despre cum protejeaza stapana mea animalutele as vrea sa va povestesc in seara asta, friguroasa ce e drept, de inceput de noiembrie... Mai exact despre cum s-a gandit ea sa ma protejeze pe mine, un adevarat star al speciei mele, extrem de iubite acvaristi, fie ei amatori sau profesionisti.

Eu la origine sunt adus de prin Germania, mai intai la Brasov, iar mai apoi poposit la Bucuresti, dupa o calatorie plina de emotii tari, purtat cu o masina speciala a unei firme de curierat, inghesuit intr-o punga pe jumatate plina cu apa si pe jumatate cu aer...

Atatea zgaltaituri am avut de indurat in timpul transportului aceluia cu masina de la munte spre campie, din pricina gropilor din carosabil, incat am ajuns la stapana mea de-a dreptul bulversat...

Daca as putea vorbi as cere daune de la responsabilii ce se ocupa cu drumurile, pentru ca au chinuit un asemenea specimen pretios precum augusta mea persoana.

Ce mai, situatia era cam albastra in ce ma priveste la sosirea in casa Giuliei...

Aproape ca intrasem in hibernare, din pricina temperaturii extrem de scazute a apei din punga aia incomoda... Pai frumos mi-ar fi stat sa cad asa, in letargie, in luna lui aprilie, cand natura toata a inflorit deja? Urs deghizat daca eram si tot nu era ceva firesc!

Aoleu!!! Ce tot vorbesc eu de ursi acolo? Mos Martin mananca si pesti, nu-i asa? Oare se delecteaza si cu bettani ca mine? Cineva mi-a zis ca pe vremuri si ei aveau cozi stufoase, dar o pardalnica de vulpita roscovana si-a ras de stramosul ursilor si l-a pus sa pescuiasca la copca folosind drept undita taman mandretea de coada... Fiind ger, apa a inghetat, iar ursul nu numai ca nu a prins vreun peste, ba a mai ramas si berc, cand a luat-o la sanatoasa prea brusc....

Lasa, ca asa-i trebuie, daca a vrut sa imi manance rudele bastinase...

Vedeti, coada lui nu e ca a mea... Eu, daca Doamne fereste mi-o rup, am ocazia sa imi creasca la loc, la ursi se pare ca nu e deloc asa... Concluzia? Sunt mai grozav decat Mos Martin, desi nu mananc fragi si mure... Doar uneori ceva spirulina si mazare fiarta, ca face bine la digestie!

In ce ma priveste, de eram peste autohton, nu cu gene asiatice, as fi fost mult prea destept pentru a ma lasa prins de vreo jivina a padurii, fie ea cu sau fara coada... In definitiv fac parte din a treia specie, pe scara inteligentei pestisorilor exotici, si, oricum, ce sa caut eu iarna pe fundul unui lac inghetat, la o margine de padure inzapezita?

Prefer o casa calda, de oameni simpatici, iubitori de vietuitoare acvatice (si nu numai!), asa cum este aceea in care am onoarea sa vietuiesc de vreun an si jumatate...

Pe timpul verii a fost extrem de fain, pentru ca am avut un acvariu mare, cu pietris adevarat, nu din ala tras in plastic, cu un anubias pitic, dar tare stufos, tocmai bun de ascunzis in momentele in care vroiam sa imi fac siesta, netulburat de copiii sau de adultii din casa!

Inteleg ca sunt vedeta incontestabila a familiei, dar uneori vreau sa am si eu clipele mele de liniste, in care sa pot filosofa in liniste, in vreme ce privesc undele cristaline din acvariul meu...

Cu stapana mea, Giulia, ma inteleg in mare parte telepatic, iar cand nu reusim asa, mai ii arat cateodata si prin semne cam ce doresc, ca doar nu-s mai prost decat un cimpanzeu sau o gorila africana!

Plus ca vin la peretele de sticla al acvariului de cate ori sunt strigat pe nume sau fluierat asemeni unui catelus! Ma distreaza sa privesc oamenii, pentru ca sunt niste fiinte extrem de interesante, chiar daca limitate uneori...

Am si multe jucarii, plus niste pietre foarte speciale, culese din raurile repezi de prin Muntii Capatanii. Din ele Giulia mi-a construit mai multe pesteri, pentru a ne juca de-a v-ati ascunselea...

Mai precis eu ma pitesc, iar ea ghiceste in care grota ma aflu... E foarte distractiv, iar la final, daca ma camuflez bine, primesc si o recompensa pe masura, din borcanasul cu delicatese bettane aflat pe masa.

Ce mai, am dus o viata tare buna, in acvariul meu confort sporit, cu susur de apa filtrata si obiecte colorate destinate sa imi sporeasca si mai mult IQ-ul...

Doar ca de vreo luna lucrurile s-au cam schimbat... Si nu in bine...

Am fost mutat (fara sa fiu intrebat macar!) din casuta mea spatioasa de sticla, de 60 de litri, intr-o amarata de garsoniera cu peretii din acril, ce nu are mai mult de 10 litri!!!

Ziceti si voi, cum sa traiesc in conditiile astea? Nu tu pietris natural, nu tu anubias stufos, nu tu filtru intern personal, nu tu jucarii colorate, nu tu grote adanci!

Doar un banal de termometru, un patrat de plastic gri-negricios plutitor denumit pompos „hranitoare” si un incalzitor urias...

Apa din garsoniera asta nesuferita este schimbata mult mai des decat in vechea mea locuinta, la maxim doua -trei zile, iar filtrul extern, ce functioneaza intermitent, huruie ingrozitor in urechile mele gingase!

Asa ca sunt nervos, foarte nervos, mai ceva decat hamsterul acela dintr-o reclama televizata, pe care o tot difuzeaza acum Antena 3!

Giulia a incercat sa imi explice cum s-a priceput ea ca acusica o sa vina iarna si ca nu poate incalzi ditamai camera de 20 de metri patrati in care nu sta nimeni, pentru toanele mele de peste betta razgaiat!

Dar eu vreau acvariul meu spatios!!! Acolo aveam si o lampa smechera ce asternea o lumina difuza pestre luciul apei, care ajungea pana spre adancuri, pe cand aici ce am? Un bec din ala eco, de la o ramura de lampadar urat, care imi da senzatia ca sunt permanent supus unui interogatoriu la Gestapo...

Am auzit la un post de radio mai demult ca becurile alea eco sunt otravitoare... Iar eu sunt fiinta sensibila, ca de-aia se fac atatea experimente in ultima vreme pe pesti in laboratoarele lumii, renuntandu-se la cobai... 

Imi vreau inapoi lampa cu leduri colorate si de-aia plang cu lacrimi de crocodil albastru, desi nu vrea nimeni sa ma inteleaga! Ar trebui sa existe un tribunal bettan, unde sa imi cer drepturile incalcate de oameni! Fie ei si cei din casa in care stau!

Recunosc, toti din familia mea umana de adoptie vor sa ma consoleze cu ideea ca aici nu stau singur, ca ma pot uita la televizor si pot privi mai usor la ecranul laptopului, din locul unde e asezat nano acvariul-garsoniera, ca o sa am apa in permanenta la 26-28 de grade Celsius, dar eu sunt nervos si de-aia stropesc totul in jur, cand in cand, ajutat de frumoasa mea codita albastra, ca sa priceapa si ei ca nu voi accepta cu una, cu doua, situatia asta imposibila!

Si ce daca mi-au facut cont de Facebook precum are motanul Oanei Zavoranu, precum avea si oposumul acela german cu privirea crucisa, Heidi, ce daca am de o bucata de vreme si smartphone personal, asa cum mi-am dorit, ce daca ascult ca orice betta meloman Mozart si Bach la greu?

Eu vreau sa ajung din nou in acvariul meu confort sporit, in care pot sa inot pe saturate, iar apoi sa ma ascund intr-una dintre grotele subacvatice pe care le detin in proprietate exclusiva.

Din acest motiv, cand mi se schimba apa din garsoniera asta stramta, sar singur in plasa verzulie, cu speranta aprinsa ca voi fi repus nu in bolul de mixer rosu in care sa stau pana se pune apa cea noua, ci in vechiul meu palat de sticla adevarata. Ca nu imi plac plasticele, fie ele si numite pompos acrilice!!!

Pana acum nu mi s-a implinit dorinta, desi am recurs in unele zile si la cate o scurta greva a foamei, fara succes insa... Si, recunosc, la cat de lacom sunt, nu am putut rezista tentatiei de a halpani iute bunatatile puse la suprafata apei de Giulia special pentru mine.

Acum ma gandesc sa ma transform in pasare si sa zbor lin pana in camera cu pricina, pentru a-mi recupera vechea locuinta...

Mi-a spus mie o musculita de otet ratacita pe marginea garsonierei din plastic ca in acvariul cel mare a ramas apa pentru anubiasul stufos, asa ca daca voi reusi sa prind un moment in care gasesc usa camerei deschise, o sa ma avant pana la urma in zbor pana acolo si, baldabac, o sa fiu iar un peste zen, nu unul stresat, ca acum, pe care nu vrea sa il inteleaga nimeni!

Sau poate ma ajutati chiar voi, cititorii acestei postari si ii veti scrie stapanei mele ca nu imi place noua mea locuinta si o vreau pe cea veche inapoi!!!

Altfel... Veti auzi de primul peste Betta Splendens metamorfozat in pasare albastra sau in fluture, care, asemeni unei pisicute, si-a croit singur drumul pana ACASA!

Chiar daca ACASA este in cazul de fata chiar camera vecina, mai precis acvariu vecin!

Va salut din garsoniera mea de iarna cu dorinta ca la urmatoarea intalnire cu voi sa fiu iar in acvariul cel mare, inotand jucaus  pe domeniul imparatiei mele subacvatice.

Pe curand!

- articol scris pentru SuperBlog 2013 - proba este sponsorizata de Reeija.ro

Un zbor neasteptat cu Toyota Hibrid in Bucegi

Ziua cea mare a sosit...


Bijuteria noastra pe patru roti, hibrid de varf tehnologic, rezultatul incrucisarii unor tipuri performante de autovehicule, detinatoarea unor super-puteri in materie de propulsie, cu un motor termic si unul electric, a sosit in aceasta saptamana si urmeaza sa ii facem botezul rutier printr-o iesire in afara Bucurestiului...

"Botezul" bisericesc deja i l-am facut, pentru ca, dupa cum se stie, in vremurile noastre se binecuvanteaza orice... chiar si lucrurile (aparent) neinsufletite... Cu un simt al umorului pe care eu il pricep uneori mai greu, Cristi i-a ales un nume ce m-a lasat masca: Miftode!

Ziceti si voi acum... cum poate cineva sa aleaga pentru o superba Toyota de ultima generatie un asemenea nume (neaos romanesc, zice Cristi!)????

Ne imbarcam asadar in zori, plini de voie buna, in masinuta argintie ce toarce precum o felina, fericita si ea ca urmeaza sa participe la o expeditie neasteptata in necunoscut... 

Pare constienta de valoarea sa, sfidandu-i pe aceia care, pe drum, o privesc chioras, ca pe o strutocamila... Dar ce stiu ei! 

In definitiv si calul lui Harap Alb parea o biata martoaga, pana cand i-a dat voinicul din poveste jaratecul ala sa-l ingurgiteze... 

Avem de gand sa mergem pana in Busteni, eu si Cristi, cu noua Auris Touring Sports Hibrid, dupa care sa schimbam calatoria cu Toyota pe un urcus cu  telecabina, pana la cabana Babele si, mai apoi, sa inaintam pe jos spre acea zona misterioasa de care a inceput sa se vorbeasca si sa se scrie tot mai mult in ultima vreme...

Soseaua este libera, asa ca ne apropiem vertiginos de munti, lasand in urma din ce in ce mai multi kilometri...

Miftode, prietenul noastru dublu motorizat parca zboara, atat de puternic este... Ehe, nici nu stie Harap Alb ce a pierdut!!!

Cantam vechi cantece de drumetie si ne pregatim sufleteste de intalnirea de gradul 4 cu entitatile unei lumi paralele...

 Nu as putea spune de ce, dar suntem siguri ca vom parte de o experienta de neuitat in acest weekend de inceput de septembrie 2013...

Sambata aceasta a inceput sub auspicii mai mult decat favorabile, daca ma gandesc doar la micutul amanunt ca testam pentru prima oara la drum lung acest model superb de Toyota si, primele noastre impresii despre Miftode al nostru sunt deja excelente...

Nici nu ne-am dat seama cand am ajuns in Busteni... Parcam masina la locul stiut si  si ne indreptam grabiti spre baza de unde trebuie sa luam telecabina...

Aici insa... toate sperantele ni se naruiesc brusc... O multime de turisti asteapta suparati ridicarea cetii groase, ce impiedica functionarea utilajului destinat sa ne poarte sus, tot mai sus, la cabana...

Prea mersese totul snur in acea dimineata pana la acea ora...

Dezamagiti, ne dam seama ca pierdem startul in drumetia de pe culme, asa ca decidem spasiti sa ne reintoarcem la masina si sa mergem la Poiana Tapului sau la Sinaia sau la Azuga, nici nu mai conta, ca orice evadati urbani, urmand sa cautam spectrele din alte lumi intr-o alta zi... cand astrele se vor aranja corespunzator...

Ne indreptam spre parcare cu sufletele grele... Mai-mai ca ma podidesc lacrimile de ciuda... De tare multa vreme imi dorisem o asemenea de excursie... mai speciala... Iar acum, cand eram atat de aproape sa imi ating obiectivul... s-a produs catastrofa...

Imi aduce aminte de un anume campionat de scrabble, desfasurat tot aici, in Busteni, in urma cu niste ani... Traiesc aceleasi sentimente ca si atunci... Poate alta data... Iar acea "alta data" nu a  mai venit...

Cristi intra in vorba cu un turist dezorientat, incercand sa ii explice cum sa ajunga spre pensiunea pe care o cauta, in timp ce eu urc imbufnata in masina care acum parca s-a intristat si ea pierzandu-si aura de acum cateva ore... 

- Nu mai fi trista, sunt aici ca sa te ajut! 

Sigur am inceput sa am iluzii auditive de suparare, am ajuns sa aud voci! 

- Nu te teme, sunt eu, Toyota voastra hibrid! Miftode al vostru, proaspat botezat! O sa va ajut sa nu va ratati excursia, pentru ca si eu vreau sa fiu ceva mai mult decat o biata masina ce ruleaza pe sosea, fie si cu o eficienta in trafic sporita, asa cum si voi nu vreti sa fiti la fel ca toti turistii, ci  mai speciali! Asa ca uite ce te sfatuiesc: cand Cristi va demara in tromba, e suficient sa rostesti in gand de trei ori cuvintele magice:  “Dirbih, dirbih, sirua, sirua, Toyota!”

Sigur nu e o farsa? Nu a instalat nimeni vreun microfon in interiorul autovehicului acestuia nou si acum se tine de glume?

- Nu e nici o pacaleala, sunt chiar eu, Miftode, noul hibrid Auris de la Toyota si vreau sa va arat astazi cum se vede lumea de sus, chiar daca sunteti motorizati pentru calatorii terestre! Ca tot ti-am citit mai devreme gandurile si am aflat ca m-ai comparat cu armasarul lui Harap Alb! O sa vezi cum ma pot transforma pe data, la fel ca in basmele copilariei tale!

Cristi a revenit curand la masina si, catranit nevoie-mare, a  pornit  in viteza spre iesirea din Busteni, vrand parca sa o lase in urma cat mai iute (nu ca ar fi greu, la cat de micuta este statiunea!)...

Repede-repede am rostit in gand de trei ori formula magica oferita de masina noastra vorbitoare, pe numele ei de alint Miftode:  “Dirbih, dirbih, sirua, sirua, Toyota!”

In primele secunde nu s-a intamplat nimic, dar mai apoi... wauuu... ne-am desprins lin de sosea si... pana sa ne dam seama,  am inceput sa plutim in vazduh tot mai sus, mai sus, spre uluirea totala a lui Cristi, caruia nu ii venea sa creada ochilor ca masina noastra cea noua tine loc si de avion usor... Si Doamne, cat si-a mai dorit sa mearga sa absolve cursurile de pilotaj pentru tineri de la Ghimbav, dar mereu s-a ivit cate ceva (doar in aparenta mai important) si visul lui nu s-a mai implinit...

Nu si-a imaginat insa niciun moment, in clipa cand a cumparat noua Toyota Auris Touring Sports Hibrid, ce talente ascunse are masinuta asta zglobie, ca poate ii dadea si el un nume mai acatari, nu tocmai... Miftode! Brrrrr, ce lipsa de imaginatie!!!

Dupa doar cateva manevre mai stangace, Cristi s-a prins ce trebuie sa faca si a reusit sa-l conduca pe "armasarul" Miftode  deasupra plafonului de ceata, scapand astfel si de ochii vigilenti ai politiei rutiere, care tocmai ce oprea coloana de autovehicule, cautand nod in papura soferilor, pentru a face planul de amenzi din prima zi de weekend...

Dupa o deliberare scurta, purtata acolo sus, in cer, am decis amandoi ca ar fi nemaipomenit daca ne-am intoarce la Babele... Si de acolo, mai departe, sa fim aero-montaniarzi in cautare de piramide secrete in Bucegi, de intrari in tunelurile subterane, de lumini neobisnuite pe firmament si ceva reprezentanti ai civilizatiei montane subterane din zona Busteni, daca se poate...

Nu-i asa ca nu ceream prea mult?

In definitiv, acum aveam o masina-avion, de ce nu am avea parte si de o intalnire cu un OZN adevarat? Sau de ce nu am fi luati chiar noi pe post de obiect zburator neidentificat de catre televiziuni? 


Oricum, ne simteam precum niste astronauti intr-o capsula spatiala, extrem de confortabila si avand o vizibilitate excelenta, mult mai buna decat un elicopter, de exemplu...


Am aterizat usor pe pajistea din fata cabanei de la Babele si am stat la taclale un pic cu vestitul cabanier de acolo, in timp ce ne-am incalzit cu un ceai aromat din fructe de padure...

Omul nu prea intelegea  cum a ajuns acolo o ditamai Toyota pe calea aerului, dar prea multe vazuse el de cand locuieste deasupra cetii, pentru a se mai mira de ceva... Pur si simplu a acceptat situatia asa cum era, fara a mai pune intrebari incomode pentru noi... 

Masinuta noastra zburatoare sclipea din faruri vesela, dialogand intr-un grai de neinteles pentru oameni cu unul dintre cainii din apropierea cabanei. Amandoi pareau ca se inteleg de minune, inca o dovada ca nu exista ziduri de netrecut nici intre specii, nici intre fiinte si lucrurile (doar in aparenta neinsufletite)...

Dupa scurtul popas la cabana, purtati de vajnicul Miftode am survolat la mica inaltime platoul de pe Caraiman...

Babele ni s-au parut si ele uimite de masinaria de zbor nemaivazuta, la fel si Sfinxul... Am intalnit in drumetia noastra si o turma de oi placide, manate de un cioban ce avea o expresie de tipul “Dom'le, asta nu exista!”, dar si o poienita aproape circulara, ce parea a fi (si chiar era!) cu totul si cu totul speciala... Recunosc, nu noi am gasit-o, ci Miftode ne-a dus tinta acolo...

Am aterizat, parca presimtind ca va urma ceva deosebit... O forta mai presus de noi ne atragea ca un magnet acolo...

Miftode s-a tras singur pana in apropierea unei stanci mai mari si ne-am dat seama instinctiv ca se incarca cu energie vitala (electrica, termica, extraterestra, subterana, n-as putea sa va spun de care)...

Aerul a inceput sa vibreze brusc, pietrele raspandite peste tot au capatat straluciri stranii, iar deodata, pe langa noi, au trecut doua siluete aproape transparente, care insa au dat semne ca ne-ar fi observat... Pareau a fi umanoide, asemanatoare cu noi, doar ca aveau o inaltime ce trecea de 2,5 metri, un par lung ce le cadea in bucle mari pe spate si niste ochi enormi si extrem de patrunzatori... Erau filiformi si pareau a fi imbracati in niste vesminte lungi, albe, un soi de odajdii preotesti...

Au disparut asa cum au si aparut, ca niste naluci, dupa un bolovan mai mare, in timp ce noi ramaseseram inmarmuriti privindu-le...

Sincer, accepti mai usor ca o masina, fie si a ta,  poate sa zboare, decat faptul ca langa noi traiesc si alte civilizatii, dupa legi proprii, in umbra unor portaluri misterioase ce le protejeaza...

Recunosc, asa cum facusem poze in zborul nostru neasteptat cu Toyota, am incercat sa le fac o poza si ciudatelor fiinte translucide...

Evident, cand am ajuns acasa, siluetele lor nu mai aparea in cadru...

Piramida cautata nu am gasit-o, dar cu ajutorul noii noastre masinute zburatoare, vom mai merge in zona aceea si cu alte ocazii si, cine stie, pana la urma vom putea patrunde chiar stand la bordul Toyotei noastre Auris printr-un tunel secret sapat in munte in adancuri, spre centrul Pamantului.

Poate ca fiintele ce locuiesc acolo si  ies la suprafata folosindu-se de mijloacele lor de locomotie stranii (pe care noi le-am  botezat asa, la gramada, OZN-uri), vor fi incantate sa studieze masinuta noastra argintie care ne-a permis sa vedem lumea de sus...




Miftode o sa-i cucereasca cu siguranta prin tehnologia pe care o inglobeaza si, poate, ne vor dezvalui si noua macar cateva secrete din lumea lor subterana, care exista cu siguranta...

Daca nu ma credeti pe mine, ii puteti intreba pe locuitorii din Busteni, pentru ca au multe a va povesti...

Pana atunci, va invit sa faceti macar un test drive cu o masina Toyota Hibrid si, cine stie, poate dati si voi peste fratele lui Miftode, care sa va ofere sansa de a privi lumea de sus...

Din ce mi-a povestit mie, ar mai avea un fratior, pe nume Pandele... Daca il intalniti, dati-mi rogu-va un semn, ca lui Miftode a inceput sa ii cam fie dor de el si mi-e sa nu  o porneasca singur intr-o zi, asa, haihui prin lume, in cautarea acestuia...

Si-am postat pentru competitia Superblog asa, la etapa a 13-a!

ilustratii Bucegi: foto realizate personal