ISTORIA PRACTICII TAPULUI ISPASITOR

de  Bogdan Cristian Blascioc (revista ROSTIRI)


Este uimitor cât de puţin a progresat, în esenţă, fiinţa umană în ceea ce priveşte utilizarea intelectului. 

Categoric, bagajul cultural al omului s-a extins treptat, de la o generaţie la alta, deşi nu toţi oamenii şi-au însuşit măcar o cantitate decentă din acest tezaur de cunoaştere, majoritatea fiind doar beneficiarii lui şi, în cel mai bun caz, simpli utilizatori ai anumitor aplicaţii ale cunoaşterii, nu şi posesori ai acesteia, însă aceasta nu a condus la o ameliorare semnificativă a inteligenţei cognitive a speciei noastre. 

Lucrurile nu ar trebui să pară atât de surprinzătoare, cât timp cele mai importante achiziţii culturale au fost realizate în ultimele două milenii, în special în ultimele secole, însă, pe de altă parte, nu mi se pare la fel de firesc păstrarea fondului arhaic de gândire, comun omului primitv, antic, medieval, modern sau contemporan.
Ce înţeleg prin acest fond mental atavic? 

O serie de concepţii, sentimente şi intuiţii eronate care ne ghidează acţiunile şi gândurile din viaţa cotidiană.

Mai exact, omul este guvernat în continuare de pattern-uri de gândire şi de acţiune ilogice, iar în virtutea acestei gândiri, de tip infantil, cu caracter paralogistic, adică al unor inferenţe, deducţii şi inducţii false, incomplete sau care pornesc de la premise neadevărate, care sunt specifice vieţii psihice a copilului sau a oamenilor primitivi, se comit gesturi imorale care de multe ori sunt susţinute de opinia publică. Uneori, ele se mai întâlnesc şi la psihotici, la schizofreni şi, mai ales, la paranoici şi la parafrenici, în ale lor deliruri bazate pe idei greşite şi egocentrice, corelate cu o afectare negativă a capacităţilor lor ideo-perceptive.

Oamenii cavernelor dezvoltaseră aceste sisteme de gândire datorită incapacităţii lor de a-şi explica şi a-şi justifica lumea exterioară, fenomenele naturii şi fatalitatea evenimentelor care le periclitau existenţele. 

Automat, în aceste condiţii de atârnare totală faţă de atotputernicia naturii neospitaliere, sau, mai corect spus, a unei naturi care nu evoluase spre a favoriza proliferarea unei specii anume în detrimentul altora, comunităţile tribale primitive au început să dezvolte tot felul de scenarii cu pretenţii cosmogonice şi cosmologice, scenarii adaptate nivelului lor de cunoaştere, adică unele în care imaginaţia abundă în defavoarea datelor ştiinţifice confirmate. 

În societăţile totemice se considera că membrii tribului sunt descendenţii unui genitor arhaic unic, care cel mai adesea era o fiinţă care le impunea respect, un animal de pradă, de exemplu. Membrii tribului respectiv considerau tabu uciderea şi consumarea acestui animal, încălcarea acestei prescripţii fiind considerată sacrilegiu, însă, la anumite intervale de timp ceremoniale se efectua o derogare de la această regulă de conduită, iar încălcarea oficială şi ritualică a literei de lege avea rolul de a întări comunitatea: era un fel de ceremonie precursoare împărtăşaniei creştine.

Dacă lucrurile mergeau rău, comunitatea avea recolte slabe sau era decimată de o molimă, se căutau legături de cauzalitate între comportamentele membrilor acelei comunităţi şi evenimentele nefericite care o marcaseră.

 Uciderea “neoficială” a totem-ului era una dintre ele, însă inducţiile ilicite de acest tip nu s-au limitat la stadiul totemic, acesta manieră de gândire fiind preluată şi de către societăţile animiste, politeiste sau henoteiste. Orice abatere de la canonul social se considera că are un potenţial generator de rău. Dar, ceea ce era mai grav, multe dintre aceste legături de cauzalitate au fost stabilite ulterior producerii anumitor evenimente nefericite. Mai exact, observându-se că lucrurile merg foarte rău s-a făcut o rememorare a faptelor produse în perioada respectivă şi, în funcţie de gesturile sau de cuvintele unora dintre membrii comunităţilor, s-a dedus că un anumit comportament s-ar fi aflat la originea recoltelor mici sau a creşterii mortalităţii. 

Comportament care, de fapt, nu avea nici o legătură cu cele întâmplate, dar care a fost investit cu o forţă cauzală. Ruperea unei săgeţi la începutul unei vânători, pierderea unei arme, intrau şi ele în această categorie, însă, chiar dacă inteligibilitatea acestor explicaţii era ceva mai ridicată, de regulă aceste fapte nu aveau nici o legătură cu finalitatea dezastruoasă a unei vânători, iar dacă se întâmpla efectiv ca anumite gesturi să submineze reuşita unui demers de tipul vânătorii, atunci era clar că începând din ziua respectivă gestul cu pricina devenea tabu: nimeni nu va mai avea voie vreodată să-şi încurce camaradul să tragă cu arcul sau să se întoarcă înapoi pentru a-şi recupera arma uitată în colibă.

Pe de altă parte, anumite gesturi şi comportamente deveneau necesare reuşitei întreprinderii, ele ajungând să fie ritualizate. Astfel, odată cu trecerea timpului, procesul de preparare a unei vânători: ascuţitul săgeţilor, testarea arcurilor, întărirea vârfurilor suliţelor, repararea armelor stricate etc., se transformă din necesitate în regulă generală. 

Cu alte cuvinte, comportamentul uman de dinaintea anumitor acţiuni importante capătă caracter obsesiv-compulsiv, vădind elemente care se regăsesc şi în tabloul clinic al unor nevroze sau al schizofreniei oamenilor actuali.

Toate aceste acţiuni se explicau datorită schemelor de gândire magică ale oamenilor primitivi care, în absenţa unei cunoaşteri pozitive despre natură şi viaţă, stabileau conexiuni cauzale arbitrare, bazate pe coincidenţe şi pe raportul de succesiune dintre anumite acţiuni. 

Ca atare, un eveniment marcant, traumatic pentru comunitatea respectivă, primea o explicaţie arbitrară, în încercarea de a se preîntâmpina repetarea lui şi de a se inteligibiliza o viaţă dură şi fără sens.

Aşa avea să apară, ceva mai târziu, în perioada societăţilor poli şi henoteiste, practica sacrificiului religios, ca parte a ritualului. Sacrificarea taurului Apis în henoteismul solar egiptean, practica ţapului ispăşitor în relativ evoluata societate elena clasică, politeistă etc.

Prin această practică se considera că întreaga culpă a nefericirii care lovise comunitatea era transferată animalului sacrificat, sângele lui expiind vina cetăţenească. 

Acest lucru se explică prin schemele de gândire atavică, infantilă, prin care se credea că orice lucru rău trebuie să se datoreze unei greşeli de comportament a oamenilor, atât în relaţia cu natura, cât şi în relaţia lor verticală cu divinităţile. Dependenţa de tip pueril faţă de natura ne-antropizată a acestor comunităţi făcea ca starea de submisiune şi de heteronomie experimentată de toţi oamenii în copilărie în raport cu părinţii lor să se perpetueze sub o formă modificată şi la vârsta adultă, prin aceste credinţe şi practici religioase care porneau de la premisa purităţii omului, a rolului lui primordial în cadrul naturii-tipar de gândire de tip paranoid, egocentric, cât şi a necesităţii protejării lui de către fiinţe invizibile şi omnipotente, care ar fi trebuit să-l fi creat din moment ce el nu-şi putea explica propria existenţă. 

Aceste practici aveau să se păstreze mult timp după aceea, prin cutuma sacrificării unui animal sau a organizării unui ospăţ în momentul inaugurării unei construcţii.

Tot ca o parte a acestui mod de gândire rudimentar este de notat colecţia de observaţii a lui Fraser din “Creanga de aur”, unde acesta deplânge soarta regilor triburilor primitive africane, oceaniene, indoneziene sau amazoniene, care se făceau responsabili de bunul mers al tututor treburilor dintr-o colectivitate umană. 

Pentru a asigura mersul lucrurilor, monarhul trebuia să ducă o viaţă exemplară, o viaţă efectiv ritualizată, în cazul căreia fiecare gest de-al său avea consecinţe asupra evenimentelor exterioare, naturale şi sociale.

Aceste reguli erau bazate tocmai pe schemele de gândire magică anterior menţionate şi pe legăturile de cauzalitate ilicite care se deduceau din ele.



Aceasta şi explică fenomenele sociale de discriminare pe criterii entice, rasiale, religioase, sau chiar, cum se întâmpla în Evul Mediu, de vârstă sau de stare civilă: cum a fost cazul vânătorii de vrăjitoare.


Din păcate, societăţile umane resimt în continuare necesitatea găsirii şi folosirii de ţapi ispăşitori, în scopul reglării bunului mers al lucrurilor, iar aceasta poate să fie orice, numai un semn de maturitate intelectuală nu.


DEX: EXPIÁ, expiez, vb. I. Tranz. (Livr.) 1. A ispăși o greșealăo vină etc. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

scrie-mi parerea ta despre cele citite aici!