ROMANIA SI POPORUL ALES (autoare: Daniela Constantinescu)


www.giulieta.infoRomânia pentru mine înseamnă „mama”. Înseamnă „acasă”. Înseamnă Bucureştiul pe care îl iubesc indiferent de ce zic alţii, înseamnă limba asta în care scriu şi gândesc, înseamnă cântecele populare pe care le asculta bunica mea. Acum ea nu mai e, aşa că de câte ori o aud pe Ioana Radu cu „ Mai vino seara pe la noi” îmi retrăiesc copilăria. Bunicii mei erau oameni simpli (nu ştiau ce-i aia vacanţă în străinătate, credeau în bunul simţ al vecinilor şi din tot sufletul, cu toată tăria, că telefoanele mobile sunt „unealta diavolului”. Râdeţi, ştiu! Aşa râdeam şi eu. Dar acum când văd că telefonul mobil e ca un fel de ochi care mă urmăreşte peste tot, ca un radar, parcă încep să-i înţeleg.)

Bunicii mei erau oameni simpli. Educaţi. Frumoşi şi dragi, cum sunt toţi bunicii şi părinţii noştri. Ei iubeau România şi ascultau muzică populară. De fiecare dată când o ascult şi eu mă gândesc: „De ce un popor atât de valoros şi sensibil are soarta asta?... Merităm fericire şi bunăstare, merităm să ne bucurăm de toate frumuseţile astea, ca spiritul nostru poetic să se dezvolte pe deplin şi totuşi asta nu se întâmplă... Suntem poporul ales de Dumnezeu oare? Ispăşim vreo vină poate?... Sau trecem printr-un proces de purificare?... „

Am înţeles de mult că o ţară aşa înzestrată de la Dumnezeu e râvnită de mulţi care vor să-i fure bogăţiile. Am înţeles de mult că oamenii noştri simpli, dar frumoşi şi fericiţi sunt invidiaţi de cei mai „civilizaţi”, care nu pătrund motivul mulţumirii noastre, care nu au parte de fericirea în familie, iar toată viaţa lor se reduce la „carieră şi bani”. Am înţeles chiar că există undeva nişte oameni (oameni, că nu pot să cred că sunt draci printre noi!), nişte oameni incredibil de frustraţi, de superficiali, de complexaţi, care se amăgesc cu ideea că conduc lumea şi care pregătesc planuri de mărire pentru o naţie sau alta în detrimentul celorlaltor popoare.

În ziua de azi, sintagma „poporul ales” mi se pare total depăşită. Nu, e clar că nu te-a ales nimeni! Viaţa e atât de grea, atmosfera atât de poluată, natura se întoarce împotriva noastră din cauza noastră, încât tu nu mai ai loc să fii poporul ales. 


Nu mai ai loc pentru că acum 6000 şi ceva de ani cineva ţi-a spus aşa ... poate pentru că atunci erai umil şi cunoşteai înţelesul comunicării cu Dumnezeu, iar acum te-ai transformat într-o maşinărie de manipulare a lumii şi conducere a ei spre autodistrugere. 

Nu, nici tu nu eşti „poporul ales” pentru că faci filme care prostesc o lume întreagă, inclusiv poporul tău, pentru că mănânci fructe şi legume de cauciuc, care-ţi umflă oamenii precum baloanele, pentru că tinerii din ţara ta se droghează şi aşa ceva e la modă, pentru că oamenii tăi au uitat sensul dragostei şi se împerechează ca animalele. Tu nu eşti poporul ales pentru că omori zeci, sute, mii de oameni nevinovaţi, de copii şi femei, după care te duci în ţara lor şi te numeşti salvatorul lor. Nu, tu nu ai puterea fiindcă deţii corporaţii de televiziuni, radiouri şi ziare! Nimeni nu crede în păpuşile de plastic care ne spun că omori oameni pentru a aduce pacea.

Nu, nu cred nici despre tine că eşti poporul ales, doar pentru că te afli la tribuna aceea, de unde vorbeşti despre un continent semi-unit, semi-omogen şi te crezi inteligent pentru că proştii stau şi te ascultă. Stai liniştit, nu te ascultă nimeni! Nu te crede nimeni, doar maimuţoii tăi care-ţi şterg pantofii şi se gudură pe lângă tine în aşteptarea unei firimituri din banii furaţi locuitorilor din ţări întregi. 

Nu, tu chiar nu eşti poporul ales pentru că ai descoperit maşina mai devreme, pentru că mănânci fulgi de ovăz cu lapte în timp ce noi avem cai care mănâncă asta, cai cu patru picioare pe care-i folosim uneori pe post de maşină. 

Nici tu nu eşti poporul ales pentru că ai fost mare cuceritor şi ai dat nu-ştiu-ce formaţie de pletoşi asexuaţi cu voce de fete, pentru că ai o babă care-şi spune regină şi un prim-ministru, pardon, fost prim-ministru care are pe conştiinţă mii de copilaşi fără chip, fără mormânt.

Nici noi nu suntem poporul ales. Dar am putea fi după câte am pătimit. Aş vrea să văd o dată un film despre suferinţele românilor, despre persecuţiile pe care le-am trăit noi şi totuşi cum am reuşit să rezistăm, să devenim mai puternici, să ne unim în jurul familiei şi al credinţei noastre. Aş vrea să văd că cineva recunoaşte toţi oamenii de valoare pe care i-a dat ţara asta, câţi străinezi s-au pricopsit de pe urma noastră, pe câţi am iertat şi pe câţi i-am ţinut în spate. Aş vrea să văd că cineva recunoaşte rolul acestui popor nobil, benefic, modest şi umil, drăgăstos ca un mustăcios de care nu te poţi abţine să nu te îndrăgosteşti. (întotdeauna mi-am imaginat românul tipic brunet, cu nas de vultur, opinci în picioare şi mustaţă galeşă. Ce vreţi, m-am uitat la prea multe filme!... )

Dar după câte am suferit, e timpul să ne trezim! Poporul ales sau nu, e timpul să ne scuturăm de praf, să ne spălăm fruntea şi să spunem: „ Da, sunt român şi sunt mândru de asta! Da, sunt sărac dar n-am ce-i face!.. Dragostea şi familia sunt mai importante pentru mine decât orice joburi. Da, nu sunt un om de carieră pentru că de fapt sunt un om, nu un robot. Da, sunt un român fericit chiar şi cu puţin, cu foarte puţin, şi în ţara mea eu sunt poporul ales şi am dreptul să trăiesc aşa cum vreau!... N-o să ajung sclavul tău doar pentru că ai tenişi sau maşină mai scumpă ca a mea, ţara mi-o păstrez mie şi copiilor mei!...”

Aşa să le spunem. Şi noi să credem asta şi va fi aşa.

Daniela Constantinescu
Revista ROSTIRI