Se afișează postările cu eticheta articole arhiva rostiri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta articole arhiva rostiri. Afișați toate postările

OMNES NAMQUE HOMINES NATURA AEQUALES SUMUS ?


Iluzia - cel mai ieftin drog de larg consum


 
Omul a nazuit mereu la o viata mai frumoasa.

De-a lungul timpului s-au cristalizat trei mari solutii pentru implinirea sufleteasca si trupeasca, care s-ar putea rezuma astfel:

1. renuntarea la propria lumea visata si incercarea (mai mult sau mai putin izbutita) de a accepta cu stoicism vicisitudinile acestei vieti pamantene, in perspectiva mantuirii intr-o viata urmatoare, mai buna decat aceasta;

2. orientarea catre viata reala si incercarea permanenta de a repara Realul concomitent cu implinirea propriului destin “Aici si Acum”;

3. refugierea in vis, ca inlocuitor al vietii reale, in incercarea de a trai conform unui ideal propriu, mai inalt decat aspiratiile cotidiene.

Ne modelam dupa realitate sau modificam realitatea functie de planurile noastre personale?

Negam realitatea pur si simplu, asemeni lui Don Quijote?

Oare cum este mai bine?

Cultura universala incearca sa ofere solutii de supravietuire in aceasta Realitate. Pentru a realiza acest lucru se apleaca asupra unor teme fundamentale cum ar fi: eroismul, intelepciunea sau reintoarcerea la natura.

Refugierea intr-o realitate mult cosmetizata, cu multe elemente din gama iluzoriului, pare sa fie cea mai actuala si facila cale de rezistenta in confruntarea cu asperitatile vietii in mileniul III.  

Orice cultura nationala incearca sa construiasca o lume onirica in cadrul realitatii fruste, prin transformarea unor elemente sau forme de viata din cadrul societatii.

Asa cum la finele Evului Mediu s-a incercat o poleire a vietii aristocratice, o turnare in formele idealurilor momentului a acelor realitati, tot la fel se petrece si in zilele noastre: chiar daca acum este vorba de cavaleri si alchimisti moderni, de ecologie sau de trasarea unor noi cai in stiinta sau religie

Daca in urma cu secole imitarea modelului ideal al eroului, inteleptului (savant sau cleric) sau proslavirea naturii era apanajului elitei, in prezent, datorita mijloacelor de informare, acest fenomen se constata la nivel de mase largi de oameni.

Mai mult, artizanii manipularii folosesc asemenea metode, pentru a deturna atentia populatiei de la temele de viata reala cu adevarat grave.

Cu timpul, distanta dintre forma iluzorie de viata si realitatea imediata devine tot mai mare: lumina falsa si orbitoare aruncata de reflectoarele Iluziei face sa se estompeze pana la disparitie Realul.

Fiecare traieste in propria sa poveste personala, care nu mai are decat foarte putine puncte de convergenta cu Realitatea colectiva, bazata pe elementele comune ale realitatilor fiecaruia dintre noi.

De aceea telenovelele si au un asa de mare succes: ne pun in fata o poveste ideala in care, surprinzator, ne regasim mai mult decat in Realitatea cruda de langa noi.

Drama se petrece in clipa Trezirii, atunci cand se poate produce ruptura, omul poate intra in sevraj, iar efectele pot fi devastatoare pentru un psihic fragil, conducand pana la sinucidere.

Daca in perioada renascentista oamenii inglobau arta in chiar modul lor de trai, in viata lor de zi cu zi, cu timpul arta s-a delimitat de viata, s-a indepartat pana ce a devenit un soi de oaza de refugiere, un soi de drog elitist sau de masa.

In prezent arta se modifica, incercand sa se reapropie de lumea reala, vorbindu-se tot mai mult de o arta a uratului, dar ea nu se mai potriveste cu idealurile noastre de viata.
Asa incat locul principal a fost luat de televiziune, de minciunile acesteia, pe masura ce arta tinde sa arunce macar unul din valurile falsitatii.

In ultimul deceniu o amploare nemaivazuta a luat-o Internetul si lumea virtuala.
Pe Internet poti fi oricine: eroul stralucitor, salvatorul omenirii, poti fi PERFECT indiferent de diformitatile tale fizice si/sau sufletesti.

Iti poti fauri cea mai minunata dintre lumi , o lume doar pentru tine.
Devii Dumnezeul tau personal: te automodelezi pe tine si lumea de vis in care vrei sa traiesti.
Devenind Creator si Creatie in acelasi timp, ajungi sa te rupi de Real si sa te lasi absorbit intr-o lume imaginara, din care s-ar putea sa nu mai poti iesi niciodata (in cazul in care ti-ai mai dori vreodata asta!).

Pentru cei mai lenesi exista si varianta droguri concrete, cele “usoare” tocmai dorind sa ne fie propuse de Tatucul Stat, printr-un Scorpion (zodie caracterizata de ocultism si otravuri), folosindu-se de o caricatura de Referenduum, care da apa la moara, pentru discutii pro si contra, celor care propovaduiesc acum, la inceput de mileniu III, suprematia elitelor asupra vulgului si resping dreptul acestuia la vot, la calitatea de cetateni, pe considerentul ca nu au aceleasi idealuri (irealizabile!) ca si ei.

De-a lungul vremurilor s-au produs separari teribile intre Dumnezeu si lume, intre arta si viata, intre suflet si trup, intre viata reala si viata virtuala.

Asa cum multi ganditori ai lumii au aratat in scrierile lor, lucrurile care ne infrumuseteaza viata au ramas cu mici exceptii aceleasi: arta, calatoriile, natura, sportul, asocierile cu oameni ce au aceleasi idealuri ca si noi.

Vechea iluzie ca suveranul asculta plangerile saracilor s-a perpetuat pana in zilele noastre: audientele publice, “baile de multime” sunt doar doua exemple in acest sens.

Formele de viata sunt impodobite pana la kitsch , pana devin digerabile, pana se obtine un spectacol “frumos”, in acord cu iluziile de la un moment dat ale majoritatii membrilor unei societati.
In nicio imprejurare serioasa de viata nu se admite vreo derogare de la aceste forme, de la teatral, de la normele care mentin iluziile cele mai inalte.

Indiferent ca este vorba de nastere, botez, casatorie, moarte, de justitie, sedintele parlamentare, juramintele depuse de reprezentantii Statului, neaparat pe Biblie si pe Constitutie, totul este imbracat in formalism.
Se acorda gratuit stele si titluri de cavaler, de "doctor honoris causa", totul este poleit, lucitor pana la orbire, pentru a ascunde miezul, uneori gaunos, alteori plin de uratenia frusta.

Evenimente de viata, importante sau mai marunte, din societate sau din viata proprie, se transforma neaparat in spectacole grandioase, pline de efecte speciale, de sunet si lumina.

Cand acestea lipsesc, drama este imensa la nivel individual: fara dimensiunea histrionica, omul contemporan este pierdut.

Oamenii gusta efuziunea patetica a suferintei sau a fericirii intr-o lumina neaparat artificiala.
Cu cat viata este mai dura, mai privativa (deja acum o saptamana intr-o stire “banala” se relata ca amprentarea functionarilor unei primarii a inceput), cu atat mai mult riscam sa pierdem contactul cu Realitatea, sa ne refugiem intr-o lume de vis.

Si nici acest refugiu nu ar fi cel mai rau lucru din lume.
Dramatica este trezirea: cand ne dam seama ca ne-am mintit cu buna stiinta si ca odata scuturati din visare, nu mai putem intra din nou in lumea onirica pentru a ne continua visul.

Evident, cei puternici psihic isi pot fauri un nou vis, dar exista si multi care clacheaza.
Cei care si-au pus toata energia in visul ACELA, iar odata acesta sfaramat nu mai gasesc resurse interne pentru a cladi un nou castel de nisip.

Si atunci, fie se lasa in voia visurilor propuse de papusarii acestei epoci (de multe ori chiar stiind prea bine ca este vorba doar de o noua minciuna!), fie refuza pur si simplu sa mai traiasca.

Fiecare epoca lasa in urma sa amprentele suferintei, nu momentele de fericire.
Doar nenorocirile (razboaie, calamitati, crize) devin jaloane in istorie. Mereu se spune ca istorie ne este de folos pentru a ne invata sa evitam greselile inaintasilor (pe care, la alt nivel, le vom repeta oricum!), de foarte putine ori ni se spune sa invatam din exemplele pozitive.
In definitiv, Realitatea lumii noastre poate fi privita ca un fagure compus din realitatile individuale ale fiecaruia dintre noi.

Peretii fagurelui sunt fauriti din elementele comune prezente in visele celor mai multi membri ai unei societati traitori la un moment dat intr-un areal bine definit.
In rest, celulele fagurelui sunt goale, iar loc de un fagure de albine vorbim de unul de viespi.

La nivel individual, incercam sa ingropam cat mai adanc traumele personale, retinand doar ce e frumos,in armonie cu visele noastre, dar aceste rani sufletesti vor izbucni la suprafata cand ne asteptam mai putin. Si vor fi devastatoare: pentru ca durerea are darul de a ne trezi.

Un poet din secolul al XV-lea scria:
“Toate merg rau pe lume: dreptatea a pierit, cei mari ii jefuiesc pe cei mici, cei mici se jefuiesc intre ei.”
Probabil este nevoie de o noua paradigma, dat fiind ca niciuna dintre cele trei solutii nu pare sa fie satisfacatoare pe termen mediu si lung.

“OMNES NAMQUE HOMINES NATURA AEQUALES SUMUS”? (“Toti oamenii sunt egali de la natura”.)

Cu siguranta fraza preluata de Grigorie cel Mare, in perioada Evului Mediu timpuriu, de la Cicero si Socrate, este valabila si astazi.

Singura precizare este ca atunci, ca si acum, oamenii sunt egali de la natura IN MOARTE, nicidecum in viata, si cu atat mai putin in visare.

Si, oricum, asa cum zicea zilele trecute un prieten, prima cerinta necesara pentru a-ti indeplini visele este aceea de A TE TREZI!

Marturisirile de peste granita ale unei tinere de 25 de ani (autoare: Alina Paviliuc)

Ieri bătrâna a zâmbit. Credeam că e un cadavru viu, fără spirit. Pentru ca nu cunosc bine limba napolitana eram confuză asupra a ceea ce îmi spunea. Comicul situației a determinat-o să zâmbească. Era surâsul bunicii mele de 70 de ani, însa bătrâna are 82 de ani, e cumva mai caraghioasa.



Eu am grija de bătrâna. Și de casă și de mâncare. Se numește "cameriera" în Italia. Pentru aceasta primesc 500 de euro lunar. Unii spun că e puțin, alții ca e bine așa.



Mama e la Cluj. Face raze.



Acum bătrâna plânge. Fiica ei o veghează. A avut probleme cu plămânii, are diabet, operație la genunchiul stâng, iar acum, cazând, i s-a rupt femurul. Nu aude bine, nu vede bine. Vorbește în limba napolitana, o limba greoaie si veche. Copii ei o îngrijesc bine, cred în nebunia de a se reface, de a reveni la viata. Observ și apreciez aici un respect pentru piele, întregul corp, bătrânețea înaintată. Un mod totuși de a respecta spiritul.

O criza puternica de orgoliu, asta după ce bătrâna m-a întrebat dacă în România există mașini și tren. Am răspuns pozitiv un pic iritată, dar simplu. Imaginea mea care se proiecta în oglinzi, ironice și indiferente, reci, mă umplea de sine. Dar nu puteam să mă bucur de frumusețea mea pe care o simțeam măreață. O demnitate atât de adânc atinsă, străină mie, căci nu fusesem niciodată stârnită în felul acesta, încât îmi paralizează memoria de pe acum. Reproșurile care mi le adresam odată sunt mângâieri plăcute comparativ cu acele gesture ale altuia, care te nimicesc, te anulează.



Suprimă și scrisul, care ar fi al unui martir jertfindu-se pentru nimic.

Sacrificiul meu, pentru a-l putea suporta mai ușor, îl văd de scurtă durată. Mă amăgesc cu gândul atrăgător de a învăța limba italiana, de a cunoaște pe cât se poate cultura italiană și oamenii ei, de a-mi adăuga o experiență care cine știe la ce poate ajuta. Deși mai toate experiențele trecutului m-au adus aici, tinerețea (care parca și ea îmi scapă printre degete) îmi susține încă speranțele, visele concepute pe la 13- 14 ani.



Verific în fiecare zi dacă nu am murit. Încă nu. Palpită în mine viața, doruri, aspirații. Neuronii veseliei sunt prezenți fără obiect.



De ce am senzația că aici îmi este interzis totul? Natura, străzile, clădirile, mâncarea, chipul meu din oglindă – totul. Pentru că nu mi le îngădui, pentru ca nu le posed? Cine îmi interzice dreptul? Mai ales asupra naturii? Chiar și muzica?



Toate acestea sunt îndeplinite în libertate!”



Nu mi-am imaginat totuși că va fi atât de dureros, de imposibil de acceptat să servești 24 din 24 de ore o persoană care nu mai are control asupra propriei vieți, care a devenit încet-încet un copil irascibil, nervos, isteric spre sfârșitul vieții sale. Necesită multă răbdare, înțelegere, autostăpânire a isteriei personale. Un stomac puternic și o inimă plină de forță și bunătate.



Sunt de trei luni în Italia. Mi s-au adâncit ridurile și s-a șters lumina de pe chip. Cu siguranță nu am destulă ințelepciune pentru a mă proteja pe mine și a ajuta și pe alții în același timp.



Aceasta a doua bătrână pe care o îngrijesc de o luna are 87 de ani. Operată pe inimă cu cincisprezece ani în urmă, bolnavă de diabet, hipertensiune și alte dereglări firești la această vârstă, încă se menține bine. Este lucidă, memoria este destul de solidă, gândește și suferă în tăcere. E fericită că își vede copiii și nepoții crescând, participă pasiv la mersul istoriei în care încă mai există.



Sufăr pentru că nu găsesc rațiunea muncii mele într-o altă țară, singurul scop fiind banii. Pentru că mama e bolnavă și singură. Pentru că imi risipesc anii.”


Alina Paviliuc
            Revista Rostiri




ROMANIA SI POPORUL ALES (autoare: Daniela Constantinescu)


www.giulieta.infoRomânia pentru mine înseamnă „mama”. Înseamnă „acasă”. Înseamnă Bucureştiul pe care îl iubesc indiferent de ce zic alţii, înseamnă limba asta în care scriu şi gândesc, înseamnă cântecele populare pe care le asculta bunica mea. Acum ea nu mai e, aşa că de câte ori o aud pe Ioana Radu cu „ Mai vino seara pe la noi” îmi retrăiesc copilăria. Bunicii mei erau oameni simpli (nu ştiau ce-i aia vacanţă în străinătate, credeau în bunul simţ al vecinilor şi din tot sufletul, cu toată tăria, că telefoanele mobile sunt „unealta diavolului”. Râdeţi, ştiu! Aşa râdeam şi eu. Dar acum când văd că telefonul mobil e ca un fel de ochi care mă urmăreşte peste tot, ca un radar, parcă încep să-i înţeleg.)

Bunicii mei erau oameni simpli. Educaţi. Frumoşi şi dragi, cum sunt toţi bunicii şi părinţii noştri. Ei iubeau România şi ascultau muzică populară. De fiecare dată când o ascult şi eu mă gândesc: „De ce un popor atât de valoros şi sensibil are soarta asta?... Merităm fericire şi bunăstare, merităm să ne bucurăm de toate frumuseţile astea, ca spiritul nostru poetic să se dezvolte pe deplin şi totuşi asta nu se întâmplă... Suntem poporul ales de Dumnezeu oare? Ispăşim vreo vină poate?... Sau trecem printr-un proces de purificare?... „

Am înţeles de mult că o ţară aşa înzestrată de la Dumnezeu e râvnită de mulţi care vor să-i fure bogăţiile. Am înţeles de mult că oamenii noştri simpli, dar frumoşi şi fericiţi sunt invidiaţi de cei mai „civilizaţi”, care nu pătrund motivul mulţumirii noastre, care nu au parte de fericirea în familie, iar toată viaţa lor se reduce la „carieră şi bani”. Am înţeles chiar că există undeva nişte oameni (oameni, că nu pot să cred că sunt draci printre noi!), nişte oameni incredibil de frustraţi, de superficiali, de complexaţi, care se amăgesc cu ideea că conduc lumea şi care pregătesc planuri de mărire pentru o naţie sau alta în detrimentul celorlaltor popoare.

În ziua de azi, sintagma „poporul ales” mi se pare total depăşită. Nu, e clar că nu te-a ales nimeni! Viaţa e atât de grea, atmosfera atât de poluată, natura se întoarce împotriva noastră din cauza noastră, încât tu nu mai ai loc să fii poporul ales. 


Nu mai ai loc pentru că acum 6000 şi ceva de ani cineva ţi-a spus aşa ... poate pentru că atunci erai umil şi cunoşteai înţelesul comunicării cu Dumnezeu, iar acum te-ai transformat într-o maşinărie de manipulare a lumii şi conducere a ei spre autodistrugere. 

Nu, nici tu nu eşti „poporul ales” pentru că faci filme care prostesc o lume întreagă, inclusiv poporul tău, pentru că mănânci fructe şi legume de cauciuc, care-ţi umflă oamenii precum baloanele, pentru că tinerii din ţara ta se droghează şi aşa ceva e la modă, pentru că oamenii tăi au uitat sensul dragostei şi se împerechează ca animalele. Tu nu eşti poporul ales pentru că omori zeci, sute, mii de oameni nevinovaţi, de copii şi femei, după care te duci în ţara lor şi te numeşti salvatorul lor. Nu, tu nu ai puterea fiindcă deţii corporaţii de televiziuni, radiouri şi ziare! Nimeni nu crede în păpuşile de plastic care ne spun că omori oameni pentru a aduce pacea.

Nu, nu cred nici despre tine că eşti poporul ales, doar pentru că te afli la tribuna aceea, de unde vorbeşti despre un continent semi-unit, semi-omogen şi te crezi inteligent pentru că proştii stau şi te ascultă. Stai liniştit, nu te ascultă nimeni! Nu te crede nimeni, doar maimuţoii tăi care-ţi şterg pantofii şi se gudură pe lângă tine în aşteptarea unei firimituri din banii furaţi locuitorilor din ţări întregi. 

Nu, tu chiar nu eşti poporul ales pentru că ai descoperit maşina mai devreme, pentru că mănânci fulgi de ovăz cu lapte în timp ce noi avem cai care mănâncă asta, cai cu patru picioare pe care-i folosim uneori pe post de maşină. 

Nici tu nu eşti poporul ales pentru că ai fost mare cuceritor şi ai dat nu-ştiu-ce formaţie de pletoşi asexuaţi cu voce de fete, pentru că ai o babă care-şi spune regină şi un prim-ministru, pardon, fost prim-ministru care are pe conştiinţă mii de copilaşi fără chip, fără mormânt.

Nici noi nu suntem poporul ales. Dar am putea fi după câte am pătimit. Aş vrea să văd o dată un film despre suferinţele românilor, despre persecuţiile pe care le-am trăit noi şi totuşi cum am reuşit să rezistăm, să devenim mai puternici, să ne unim în jurul familiei şi al credinţei noastre. Aş vrea să văd că cineva recunoaşte toţi oamenii de valoare pe care i-a dat ţara asta, câţi străinezi s-au pricopsit de pe urma noastră, pe câţi am iertat şi pe câţi i-am ţinut în spate. Aş vrea să văd că cineva recunoaşte rolul acestui popor nobil, benefic, modest şi umil, drăgăstos ca un mustăcios de care nu te poţi abţine să nu te îndrăgosteşti. (întotdeauna mi-am imaginat românul tipic brunet, cu nas de vultur, opinci în picioare şi mustaţă galeşă. Ce vreţi, m-am uitat la prea multe filme!... )

Dar după câte am suferit, e timpul să ne trezim! Poporul ales sau nu, e timpul să ne scuturăm de praf, să ne spălăm fruntea şi să spunem: „ Da, sunt român şi sunt mândru de asta! Da, sunt sărac dar n-am ce-i face!.. Dragostea şi familia sunt mai importante pentru mine decât orice joburi. Da, nu sunt un om de carieră pentru că de fapt sunt un om, nu un robot. Da, sunt un român fericit chiar şi cu puţin, cu foarte puţin, şi în ţara mea eu sunt poporul ales şi am dreptul să trăiesc aşa cum vreau!... N-o să ajung sclavul tău doar pentru că ai tenişi sau maşină mai scumpă ca a mea, ţara mi-o păstrez mie şi copiilor mei!...”

Aşa să le spunem. Şi noi să credem asta şi va fi aşa.

Daniela Constantinescu
Revista ROSTIRI


OPINII: Anti-conspiraţie ( autoare Daniela Constantinescu)


Propun o abordare anti-conspiraţie. În viaţă, acasă şi la serviciu, la masă.

Ca urmare a articolului colegului nostru, Ilcă Marin, despre Codex Alimentarius, m-am hotărât să scot la iveală o idee care mă bântuie de mult. Şi se referă la teoriile conspiraţiei.

Sigur aţi citit şi voi despre grupurile Bilderberg, despre Iluminati, despre planuri colosale şi înfricoşătoare cu Uniunea Europeană, Uniunea Americană şi multe altele.

Sigur, nu vă pot spune dacă sunt adevărate sau nu. Asta este diferenţa dintre mine şi toţi cei pe care i-aţi citit – eu nu ştiu SIGUR ce se poate întâmpla şi nici CE SE VA ÎNTÂMPLA DE FAPT. Am încredere în Dumnezeu că nu va lăsa acest proiect frumos al său să facă implozie, să se prăbuşească în sine. Dar nici nu mă pun pe tânjală. Nu sunt laşă atunci când aş putea fi curajoasă şi nici nu mă feresc să lupt cu lucrurile care nu-mi plac.

Dar ... mă gândesc, oare merită să ne irosim cei mai buni ani ai vieţii hăituiţi de existenţa unui grup obscur care urmăreşte pe oricine, oriunde, fără nici un scop – de fapt cu singurul scop de a transforma omenirea în sclavi?...

Acuma, spuneţi-mi voi mie: când eşti profesor în România şi trăieşti cu cinci milioane pe lună mai ai nevoie de cătuşele argintate ale UE?... Nu e tot o sclavie şi asta?! Am participat la mitingul anti-cip şi-o să mă opun acestei idei până la limita de a mă retrage în pădure. 


Noroc că sunt o fată îngrijită şi-o să reuşesc să mă parfumez şi „balsamez” chiar şi acolo. Dar asta e altă discuţie. Ceea ce voiam să vă întreb de fapt este: ce nevoie mai este de cip-uri când jumătate din populaţia Terrei stă cu faţa-n televizor şi crede tot ce se spune acolo. În curând se va ajunge probabil la a-ţi vedea rudele pe ecran şi dacă Esca va anunţa că sunt criminali în serie sau reîncarnarea lui Edith Piaf, tu chiar să-i crezi pe ei. Pe cei de la TV.

Bun, asta-i o chestie.
Treaba cu Bildeberg mi se pare amuzantă. Nu mă îndoiesc că sunt oameni pe lumea asta care se excită la gândul că alţii sunt săraci, umili, au probleme şi doar ei sunt stăpânii lumii. Nu mă îndoiesc că în spatele lor se ascunde poate un om la fel ca şi noi, care a avut mai multe sau mai puţine de îndurat. Nu mă îndoiesc că sunt unii oameni cu adevărat obsedaţi de PUTERE aşa cum eu sunt obsedată de Jim Caviezel. Nu mă îndoiesc.

Cu toate acestea, mă îndoiesc că nişte englezi cu cravată şi costum, nişte arabi cu plete şi nişte nemţi reci şi constipaţi (ce vreţi, asta-i imaginea generică!) s-ar pune laolaltă şi s-ar înţelege care, cum, ce să facă şi cum să-mpărăţească lumea asta. Uitaţi-vă la cinci oameni, dacă-i adunaţi din ţara asta – la naiba, din aceeaşi familie! – şi tot nu vor ajunge la acelaşi numitor comun. Dar ăştia da. Religii, credinţe, valori, naţii diferite, dar se pun de acord. Numai dacă nu sunt extratereştri şi atunci chiar am dat de belea. Dar asta e altă discuţie.

Sigur, o să ziceţi că ceea ce-şi doresc toţi este ceea ce îi şi uneşte - PUTEREA. Dar ştiţi cum se-ntâmplă, la fel ca în filme cu o bandă de hoţi – se omoară între ei ca partea ce rămâne să fie din ce în ce mai mare, până ce nu mai rămâne nici unul. Sau unul singur. Care deodată îşi dă seama că i-e urât. Şi-atunci pune la cale o redresare a umanităţii. Dar asta este iarăşi o altă, complet diferită discuţie.

Bun, deci mă îndoiesc sincer că atâţia oameni atât de diferiţi se pot înţelege frăţeşte – aproape creştineşte între ei şi să creeze acest nucleu de putere obscur. Poate or exista – poate n-or exista, cine ştie?...

Dar mi se pare de-a dreptul chinuitor să te gândeşti că sunt mereu deasupra ta, urmărindu-te, având un plan bine stabilit, de care nu poţi scăpa orice-ai face. Ei sunt experţi în politică, sociologie, psihologie, marketing şi toate cele. Pot prevedea, construi şi manipula reacţiile umane, pot crea revoluţii şi da eroi – totul pentru a ajunge la acelaşi scop. Nu aveţi şi voi impresia că imaginea asta nu se potriveşte deloc cu ideea pe care ne-a dat-o Dumnezeu despre lume?... Liberul arbitru vă spune ceva?... Buturuga mică ce răstoarnă carul mare vă sună cunoscut?...

Bun, să zicem că nici teoria asta nu vă place. Grupul Bilderberg e prea mare, prea interesant, prea fascinant şi înspăimântător ca să-i rezişti. O cred şi pe-asta. Am văzut la TV maţe din care ies elieni, bătrânei de şaptezeci de ani care se cuplează (şi se de-cuplează) cu tinere de şaişpe, e clar că Dumnezeul cel mare, cu barbă albă şi îmbrăcat în robă nu ne mai poate înspăimânta. Nu ne mai poate ţine în frâu. Ce părere aveţi atunci de acest grup Bilderberg?...
Să mă ierte Giulia, gazda noastră, dar sună mai bine în engleză:
Introducing the Bilderberg group, the new God. Be afraid of it, be very afraid.

Oricum, nu pot să nu mă gândesc: Nu ţi se pare umilitoare toată ideea asta că viaţa ta, mentalitatea ta, felul în care o să dai colţul, la naiba!! depinde totul de acest grup Bilderberg? Nu te simţi puţin umilit?...

Sau iluzia asta îţi permite să pui capul pe pernă şi să nu te sperii că nu faci nimic cu viaţa ta, că nu-ncerci să faci lucrurile mai bune, să fii tu însuţi eroul propriei vieţi?... Nu, e reconfortant să ştii că e acolo un Nene mare şi rău care ne vrea moartea la toţi – Noi n-avem nici o vină, bineînţeles! – şi el face şi desface, şi răstoarnă şi iar toarnă, dar noi n-avem nici o putere. Tot ce se întâmplă e din vina LUI.

Inclusiv în România. Sigur, nu fac parte din adepţii ăia fanatici care cred că cu gândirea pozitivă şi doar intenţia ajungi pe cer. Nu, sunt destul de matură să văd iţele de interese care bat şi se răsucesc precum o infectă pânză de păianjen deasupra ţării noastre. Sunt prea lucidă să-mi dau seama că politicienii noştri nu sunt tâmpiţi sau incapabili, ci sunt laşi. Şi la fel sunt şi familiile lor şi toţi cei din jurul lor. Şi probabil şi mulţi dintre noi.

Dar nu sunt tâmpită să cred că un singur om poate face totul – Acela e Dumnezeu – şi să dau vina pe soartă sau pe un grup de moşnegi care cine-ştie- ce fac ei pe-acolo, de ce se întâlnesc defapt, răstoarnă şi-mpărăţesc lumea asta după bunul plac.

Şi pentru cei care sunt totuşi amatori de idei fataliste despre lume, le zic: Aţi auzit de principului dominoului, nu?... Să ne imaginăm lumea ca un imens Domino. Probabilistic, matematic vorbind, este acolo o plăcuţă care va cădea.

Ce credeţi că se va întâmpla atunci?..

Ştiţi ce cred eu?... Din spatele biroului colţuros al Bilderbergului, clădit pe o baltă de sânge şi acoperit de aura fricii, o să vedem un bebeluş care se juca cu telecomanda şi-a greşit butonul. Ce păcat de noi, că ne-am speriat aşa de tare şi-am irosit cu iluzia asta cine-ştie, doi, trei sau ZECE ani din istoria preţioasă a omenirii!...

Vă sărut cu drag. Şi fără frică.
DANIELA  CONSTANTINESCU (Rostiri)

Rostiri: Criteriile de selectie ale liderului politic actual (autor: Bogdan Cristian Blascioc)


Importanta conducatorilor este o realitate incontestabila, totusi, de cateva decenii bune, daca nu chiar de peste un secol, putem observa o depreciere a calitatii acestora.

Se stie ca un conducator politic, care constituie cea mai semnificativa categorie de lideri, trebuie sa posede 'charisma', ceea ce in samskrida inseamna 'forta spirituala', calitate care subsumeaza, de fapt, o serie de insusiri, inclusiv aceea a sociabilitatii, a puterii de influentare, etc. 

De asemenea, este cunoscut faptul ca cea mai mare parte a istoriei omenirii a cunoscut doar monarhii si monarhi, fapt care, la prima vedere, ar putea sa para contradictoriu, intrucat un rege sau un imparat intra in posesia puterii temporale pe linie dinastica, succedand unei rude de sange. Insa, pe de alta parte, adevarul este substantial diferit, se stie ca in istoria monarhiilor mondiale au avut loc nenumarate lovituri de stat, unele dintre disputandu-se intre membrii aceleiasi familii, altele conducand la schimbarea dinastiei, numeroase dinastii diacronice avand un singur reprezentant, cum a fost cazul dinastiei Yuan din China, dinastie mongola - e drept ca acesta constituie un caz particular deoarece Imperiul mongol se extinsese dincolo de capacitatea expansiva a oricarui stat al lumii, insa, totusi, chiar glorioasa dinastie mongola din care facuse parte Kublai Khan nu a fost una foarte longeviva, fapt care este sugestiv in privinta relativitatii puterii transmise dinastic.

Nici dinastiile care au condus teritorii circumscrise unor limite mai realiste si mai usor de administrat nu au fost, in toate cazurile, aproape de perenitate, iar asta pentru ca puterea politica este chiar mai greu de pastrat decat este de obtinut, simpla conditie de apartenent la familia suverana negarantand respectivului preluarea puterii. 

Se stie ca mortalitatea, inclusiv cea infantila, a vlastarelor regale, era una foarte ridicata. Altfel spus, conditia de monarh presupunea anumite merite ale celui care detinea demnitatea in cauza, mai putin, partial, in perioada de apogeu a monarhiilor, cand tot mai multe republici se ridicau in Europa, in timp ce monarhiile ramase devenisera ereditare in toate implicatiile semantice ale cuvantului, insa aceasta situatie a fost vremelnica si tranzitorie, tocmai pentru ca aparatul statutului se modificase in toate tarile lumii, tinzand pentru legitimarea drepturilor cetatenesti la nivel universal, pentru reprezentativitatea puterii delegate prin vot, implicit, si pentru constituirea unui sistem politic democratic.

Ceea ce inseamna ca glisarea de la monarhie la republica a avut drept efect scaderea importantei charismei conducatorului, care totusi ramane notabila si in zilele noastre, insa la un alt nivel. Ceea ce este chiar mai important, avand in vedere ca statisticile socio-psihologice indica o crestere a IQ-ului oamenilor contemporani, fapt favorizat si de calitatea si de cantitatea educatiei, aceasta este universalizata la nivel national- orice cetatean are dreptul la o educatie, care, teoretic, poate sa devina si una academica, de asemenea, valoarea informatiilor a crescut, iar toata acesta interactivitate culturala se constituie intr-un mediu stimulativ intelectual, deci, cum spuneam, cel mai de mentionat fapt in acest context socio-cultural este acela ca el nu poate sustine conducatori politici pe masura conditiilor educationale existente.

Fireste, se poate argumenta ca modificarea climatului politic nu mai reclama razboaie de afirmare nationala, de expansiune teritoriala, rolul conducatorilor si al armatelor diminuandu-se sensibil din acest punct de vedere, el fiind, cu precadere, unul diplomatic si economic. Am putea spune ca vremurile actuale reclama diplomati, tehnocrati, psihologi in adevaratul sens al cuvantului, etc. Iar toti acesti oameni, fiind specializati, adica nepregatindu-se in mod special pentru a exercita puterea politica, nu mai pot avea efectiv particularitatile predecesorilor lor istorici. 

E de mentionat si faptul ca aria de selectie a potentialilor conducatori s-a extins, theoretic, nelimitat, atat prin egalitatea de drepturi din toate statele democratice cat si prin accesul liber si universal la educatie. Oricum, educatia nu a fost o conditio sine qua non a regalitatii, ea fiind, mai degraba, o consecinta ulterioara si care, odata cu trecerea timpului si prin instaurarea traditiei si a etichetei de curte, avea sa devina si o conditie. Insa, pe masura ce educatia s-a identificat tot mai mult cu clasa regala si cu cea nobiliara, prin extensie, substanta sufleteasca a monarhiilor s-a diluat, deoarece nu calitatile de ordin cultural au fost cele care i-au propulsat pe stramosii lor in fruntea natiunilor. Aici vorbim, categoric, de o forma de inteligenta extra-culturala, care nu este inoperanta in domeniul cultural, ba care chiar poate sa functioneze foarte bine si acolo, desi Gingis Khan a fost analfabet, Kublai Khan a fost un personaj istoric foarte cult, de exemplu, insa care se bazeaza pe alte caracteristici intrinseci naturii umane. Eu as inainta definitia potrivit careia psihicul unui conducator din trecut era caracterizat de un amalgam de calitati psihoemotionale in care ‘nucleul metalic’ era reprezentat de vointa, care poate mula si directiona inteligenta, valorificand-o la maximum in functie de circumstante, vointa asociata cu inteligenta logico-matematica, senzorio-motorie, cu inteligenta emotionala, cu cea extra-culturala, stiindu-se ca toate aceste moduri ale inteligentei nu necesita un suport informational opulent sau academic, cum am spune azi, pentru a se manifesta.

Poate de aceea oamenii zilelor de astazi traiesc cu deluzia recurenta ca nu-si pot alege conducatorul dorit. Oricum, orice regim politic stabilizat si securizat de o constitutie, risca sa se confrunte cu problema diminuarii calitatii conducatorilor. Iar asta de datoreaza faptului ca liderii desemnati in cadrul politic actual nu mai sunt supusi unor teste istorice la fel de relavante pentru valoarea lor politica cat si faptului ca putea politica este, in facto, diseminata unor institutii intentionate reprezentative popular. Aspectul pozitiv il reprezinta democratizarea asigurata constitutional a statelor, aspectul negativ poate sa fie constatat, eventual, pe linie antropologica si axiologica: conducatorii de azi nu mai au nicio sansa sa devina arhetipuri ale posteritatii, ei nu sunt decat niste inalti functionari profesionisti sau reprofilati. Insa acesta este pandantul democratiei- pentru a beneficia de ea trebuie sa faci anumite concesii pe linia valorii: democratia nu este timocratie, guvernare pe baza de merite umane si nici alchimie deoarece conducatorii nu trebuie sa apartina vreunei rase de aur, de indivizi multilateral dezvoltati, ci sa fie intelectuali capabili sa administreze eficient si moral o tara… si, automat, ei sunt de fapt si trebuie sa fie mai multi. Se spune, corect, de altfel, ca seful de facto al oricarei monarhii contemporane este primul-ministru. 

Totusi, e nu mai putin adevarat ca afirmatia trebuie sa fie usor nuantata adaugandu-se ca orice stat democratic actual este condus, practic, de cele trei puteri, executiva, legislativa si juridica.
Acestea fiind observate nu ar trebuie sa para nefireasca devierea utilizarii termenului ‘charisma’, care a incetat demult sa mai fie considerat in sensul lui originar si etimologic fiind substituit intelesului de popularitate sau, electoral vorbind, de elegibilitate.

Nu in ultimul rand, cel mai bun conducator este omul cel mai potrivit momentului istoric dat, iar daca anumiti posibili conducatori, pe langa satisfacerea exigentelor actuale, ne amintesc intrucatva de insusirile predecesorilor lor din trecut, atunci ei ar putea sa fie alegerile cele mai opportune. Daca in antichitate sau in medievalitate conducatorii se impuneau adesea cu forta, insa pe baza anumitor calitati- chiar si o camarila, o hunta sau un grup restrans solicita anumite virtuti de la liderul lor- in zilele noastre acestia se impun prin competenta politica, chiar daca aceasta este o determinatie teoretica, insa care poate sa fie concretizata prin exercitiul puterii.

Altfel spus, in trecutul istoric practica preceda teoria, acum succesiunea este inversa si negarantata. Mai exact, atunci, conducatorul, in multe dintre situatii, devenea astfel in virtutea calitatilor sale politice care-l aduceau oarecum natural, adica in urma verificarii unor raporturi de forta, in fruntea unui stat sau care determinau formarea unui imperiu, a unei ligi multinationale, moment dupa care calitatile lui de politician nu mai erau chiar esentiale, acum, conducatorul intra in posesia puterii prin persuasiune si competenta teoretica si singura modalitate de validare a calitatilor lui politice efective fiind practica guvernarii. 

Chiar si asa, cei care au detinut puterea si nu au administrat-o intr-un mod falimentar sunt avantajati fata de cei care sunt exteriori acesteia creandu-ti impresia, fie ca ar fi mai potriviti altor timpuri, fie ca sunt produsele prin execelenta ale timpurilor noastre populiste caci ce este comunismul decat o democratie prost inteleasa sau care, din incercarea de a fi utopizata a fost transformata intr-o distopie.

Bogdan Cristian Blascioc

Rostiri culturale: Paul Sarbu premiat pentru "Noptile Deltei"

Paul Sarbu, traitor pe grindul Letea, a primit de curand din partea Uniunii Scriitorilor din Romania (Filiala Dobrogea),  Premiul pentru Poezie.

Cartea premiata, "101 poeme", publicata de catre CorectBooks sub titlul mai incarcat de semnificatii: "Noptile Deltei" , ne provoaca la... "anti-melancolie", oprindu-ne pentru o clipa din alergarea dementa si ne indemna sa ne gandim la profunzimea verbului "A FI".



 La ceas de decembrie, putina poezie poate ne-ar curati sufletele...


Un sofer american si nevasta sa, cascadoare fara voie...

Un american a condus sub influenta metamfetaminei cu nevasta pe capota masinii mai mult de 40 de mile (circa 64,3 km), avand o viteza ce a depasit pe alocuri 160 km/h.
Femeia s-a catarat pe capota masinii, parcata in fata domiciliului conjugal din Manteca (California), in incercarea disperata de a-l opri pe sotul ei sa urce drogat la volan, relateaza Reuters.

Ideea sotiei nu l-a impresionat deloc pe Cristopher Carroll, in varsta de 36 de ani, el demarand in tromba, cu nevasta catarata sus, pe capota autovehiculului.

Femeia de 30 de ani, transformata fara voia sa intr-o cascadoare ad hoc, a mers intr-o adevarata cursa a mortii peste 64 de km, abia in Pleasanton aceasta reusind sa se rostogoleasca pe carosabil, in momentul cand sotul ei a incetinit la un moment dat viteza. Sansa a facut sa scape cu viata.

Americanul a fost arestat cand s-a reintors acasa, fiind acuzat de violenta domestica si tentativa de omor.

Deocamdata nu a fost retinut in sarcina sa si consumul de droguri, fiind necesar un raport medical de specialitate. Metamfetamina, denumita popular "meth" sau "speed", este un drog psihostimulent ce cauzeaza stari de excitatie si euforie.

(stire redactata pentru ziare.com)