Lasa criza, incepe sa traiesti!

"Da-mi Doamne puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba, de a avea curajul sa schimb ceea ce pot si de a putea face diferenta intre cele doua!"

"Lasa grijile, incepe sa traiesti!" este titlul unui best-seller avandu-l drept autor pe Dale Carnagie. Il putem adapta cu succes la sperietoarea CRIZEI, fie ea mondiala, europeana, regionala sau original-romaneasca.

Prea des in ultima vreme ne-am limitat la "a supravietui" in detrimentul verbului "a trai".

Am uitat sa ne intoarcem spre noi insine si sa ne intrebam sincer ce ne dorim de fapt pentru a fi cu adevarat fericiti.

Raspunsul la aceasta intrebare este individualizat de la om la om, indiferent de cat ar vrea unii sau altii sa ne conduca spre "adevarata fericire".

Va provoc sa incercam sa distrugem cursele dogmelor economice, politice sau religioase ce nu au drept scop, mai mult sau mai putin declarat, decat acela de a ne inregimenta intr-un grup sau altul, intr-o armata sau alta de robotei fara personalitate, care sa asculte fara cracnire de cate un conducator luminat, care sa ne duca pe cei "alesi" spre o Nirvana terestra sau celesta (indiferent ce s-ar intelege prin acest termen).

In prezent, se contureaza tot mai accentuat ideea ca adevaratele valori ale acestei epoci trebuie sa fie dezvoltarea personala continua, sanatatea fizica si psihica, viata in armonie cu legile naturii si ajutorul acordat semenilor aflati in nevoie.

Se pare ca nu mai e timp pentru o reala regasire a umanitatii din noi insine, in conditiile in care grijile financiare ne haituiesc, gripele animaliere de tot soiul incepe sa se raspandeasca exponential, se continua nascocirea de planuri de reviriment economic prin metoda "batalia contra Naturii", persoanele cu nevoi speciale sunt mereu la categoria "Diverse", iar individul nu mai exista decat in calitate de pion intr-o partida de sah social pe care extrem de greu o poate influenta in vreun fel pe termen mai indelungat.

Care ar fi solutia? Sa lupti impotriva acestui sistem ca si cum te-ai opune unui rau involburat, inotand in sens invers?... Sa accepti inevitabilul cu umilinta?...

Probabil ca e mai bine sa iti iei un mic respiro, sa depasesti zona de siguranta iluzorie si sa iesi de pe tabla de sah, privind partida de pe margine si incercand sa intelegi strategia celor doua tabere. Pentru ca intotdeauna exista minim doua tabere...Fiecare conducator de osti "luminat" incercand sa te captureze, pe ideea: "Tara, tara, vrem ostasi!", dar, de fapt, nedand doi bani pe tine, daca nu te poate utiliza asemeni unei unelte, cuantificandu-ti valoarea doar in raport de folosul pe care i-l poti aduce in indeplinirea cat mai rapida a telurilor de satisfacere a propriei vanitati.

Conteaza ca ai si tu o viata a ta, ca ai si tu un suflet, ca ai si tu dreptul la propria ta fericire? Pentru ei niciodata. Te vad doar atunci cand le poti fi de ajutor, in rest nu valorezi nici cat pamantul pe care pasesc (in ultima vreme pana si pamantul asta a inceput sa isi piarda valoarea datorita crizei imobiliare, nu-i asa?)

O solutie ar putea fi aceea de a continua sa existi in aceasta lume, dar sa nu te lasi absorbit de ea, sa extragi lucrurile bune din orice situatie pe care esti nevoit sa o infrunti,dar sa nu uiti niciodata ca esti unic, minunat in individualitatea ta  fascinanta, si nimeni nu are dreptul sa striveasca potentialitatea fiintei minunate care ESTI!

Cred ca primul pas ar fi sa ne eliberam de TEAMA.
Atunci cand ne temem, permitem sistemului limbic (creierului primitiv) sa preia controlul, iar neocortexul nu mai poate sa ne ajute. Instinctele primare inlatura rationalul, asa incat ne comportam precum niste animale haituite.

Tot mai greu reusim sa gasim solutiile la provocarile vietii secolului 21, cu atat mai mult cu cat, in aceasta perioada in care ne aflam tocmai in "ochiul furtunii", schimbarile sunt atat de rapide incat nu mai avem timpul necesar de a ne putea adapta lor.

Timpul se grabeste... ne grabeste... Spre ce anume?
Pe unii ii indreapta spre autodistrugere, pe altii spre o noua treapta de evolutie. Depinde de fiecare dintre noi ce alegem! Cand? Chiar in acest moment!

Nu ne apartine decat clipa prezenta... AICI si ACUM... Ce va urma este invaluit in mister... Si atunci de ce ne-am teme? Ceea ce este dat sa se intample se va intampla oricum...

Doar ca exista o taina....Si clipa urmatoare va fi tot PREZENT. Iar prezentul il putem influenta... Iar si iar...

Numai ca trebuie sa pornim de undeva. Sa existe o baza pentru aceasta influentare. Iar dezvoltarea personala continua ne permite sa facem asta.

Cum anume? In primul rand constientizand faptul ca fiecare din noi este o fiinta minunata care merita sa fie FERICITA.

Nu candva in viitor, ci chiar in clipa prezenta. Trebuie doar sa ne dorim SCHIMBAREA INTERIOARA.

Sa iesim din starea de victime ale Sortii si sa incercam sa aducem la lumina umanitatea din noi.

Ati mai facut in ultimele luni o lista cu dorintele voastre simple? Sau ati spus: "Nu mai e cazul, e CRIZA, nu am voie sa ma gandesc acum la fericirea mea, cand e atata nefericire in jurul meu!"

Ati alimentat si voi cu un strop de nefericire marea nefericire generala? Va alaturati si voi in corul bocitoarelor sau incercati sa dati crizei cu flit, bucurandu-va de fiecare secunda de VIATA?

Nu cred ca ar trebui sa ne simtim vinovati daca ne bucuram de lucrurile marunte care ne fac frumoasa calatoria noastra terestra, drum initiatic presarat cu lectii de viata la tot pasul.

Iar aceste "amanunte" nu au nici o legatura cu banii de pe card sau din portofel... Ci doar cu linistea, cu seninatatea sufletului nostru.

Va provoc la FERICIRE chiar ACUM, in plina CRIZA MONDIALA!
Ce ziceti, va prindeti in joc? :-) 

Esti bucurestean si vrei o locuinta intr-un cartier rezidential? New Town este rezolvarea!
Un complex rezidential select, ce iti va satisface toate dorintele, gasesti in zona Mihai Bravu - Baba Novac!

Iar dupa achizitionare, cand vei trece la mobilarea bucatariei intr-un stil absolut personal , un model de scaun bucatarie avangardist o sa te ajute cu siguranta! 
Ia-ti un scaun de bucatarie de la Tamos!

Marturisirile de peste granita ale unei tinere de 25 de ani (autoare: Alina Paviliuc)

“Ieri bătrâna a zâmbit. Credeam că e un cadavru viu, fără spirit. Pentru ca nu cunosc bine limba napolitana eram confuză asupra a ceea ce îmi spunea. Comicul situației a determinat-o să zâmbească. Era surâsul bunicii mele de 70 de ani, însa bătrâna are 82 de ani, e cumva mai caraghioasa.

Eu am grija de bătrâna. Și de casă și de mâncare. Se numește "cameriera" în Italia. Pentru aceasta primesc 500 de euro lunar. Unii spun că e puțin, alții ca e bine așa.

Mama e la Cluj. Face raze.

Acum bătrâna plânge. Fiica ei o veghează. A avut probleme cu plămânii, are diabet, operație la genunchiul stâng, iar acum, cazând, i s-a rupt femurul. Nu aude bine, nu vede bine. Vorbește în limba napolitana, o limba greoaie si veche. Copii ei o îngrijesc bine, cred în nebunia de a se reface, de a reveni la viata. Observ și apreciez aici un respect pentru piele, întregul corp, bătrânețea înaintată. Un mod totuși de a respecta spiritul.

”

“O criza puternica de orgoliu, asta după ce bătrâna m-a întrebat dacă în România există mașini și tren. Am răspuns pozitiv un pic iritată, dar simplu. Imaginea mea care se proiecta în oglinzi, ironice și indiferente, reci, mă umplea de sine. Dar nu puteam să mă bucur de frumusețea mea pe care o simțeam măreață. O demnitate atât de adânc atinsă, străină mie, căci nu fusesem niciodată stârnită în felul acesta, încât îmi paralizează memoria de pe acum. Reproșurile care mi le adresam odată sunt mângâieri plăcute comparativ cu acele gesture ale altuia, care te nimicesc, te anulează.

Suprimă și scrisul, care ar fi al unui martir jertfindu-se pentru nimic.

”

“Sacrificiul meu, pentru a-l putea suporta mai ușor, îl văd de scurtă durată. Mă amăgesc cu gândul atrăgător de a învăța limba italiana, de a cunoaște pe cât se poate cultura italiană și oamenii ei, de a-mi adăuga o experiență care cine știe la ce poate ajuta. Deși mai toate experiențele trecutului m-au adus aici, tinerețea (care parca și ea îmi scapă printre degete) îmi susține încă speranțele, visele concepute pe la 13- 14 ani.

Verific în fiecare zi dacă nu am murit. Încă nu. Palpită în mine viața, doruri, aspirații. Neuronii veseliei sunt prezenți fără obiect.

De ce am senzația că aici îmi este interzis totul? Natura, străzile, clădirile, mâncarea, chipul meu din oglindă – totul. Pentru că nu mi le îngădui, pentru ca nu le posed? Cine îmi interzice dreptul? Mai ales asupra naturii? Chiar și muzica?

Toate acestea sunt îndeplinite în libertate!”

“Nu mi-am imaginat totuși că va fi atât de dureros, de imposibil de acceptat să servești 24 din 24 de ore o persoană care nu mai are control asupra propriei vieți, care a devenit încet-încet un copil irascibil, nervos, isteric spre sfârșitul vieții sale. Necesită multă răbdare, înțelegere, autostăpânire a isteriei personale. Un stomac puternic și o inimă plină de forță și bunătate.

Sunt de trei luni în Italia. Mi s-au adâncit ridurile și s-a șters lumina de pe chip. Cu siguranță nu am destulă ințelepciune pentru a mă proteja pe mine și a ajuta și pe alții în același timp.

Aceasta a doua bătrână pe care o îngrijesc de o luna are 87 de ani. Operată pe inimă cu cincisprezece ani în urmă, bolnavă de diabet, hipertensiune și alte dereglări firești la această vârstă, încă se menține bine. Este lucidă, memoria este destul de solidă, gândește și suferă în tăcere. E fericită că își vede copiii și nepoții crescând, participă pasiv la mersul istoriei în care încă mai există.

Sufăr pentru că nu găsesc rațiunea muncii mele într-o altă țară, singurul scop fiind banii. Pentru că mama e bolnavă și singură. Pentru că imi risipesc anii.”

Alina Paviliuc

            Revista Rostiri