Cineva m-a rugat sa azi sa ii recomand o carte SF...
Am ramas muta de mirare, avand in vedere cat de putin se mai citeste in zilele noastre...
Mai apoi, mintea mea a inceput sa deruleze cu viteza ametitoare pe un ecran interior titluri de romane stinntifico-fantastice, autori, edituri...
Dificila intrebare pusa unei pasionate de acest gen, asa cum sunt eu...
La inceput am vrut sa ii spun pe nerasuflate:
- Citeste trilogia "Jocurile Foamei" sau "Jocul lui Ender", pentru ca acestea sunt vedetele in aceasta perioada!
Dar ceva m-a oprit...
Brusc m-am vazut intr-o vacanta de vara, in curtea casei parintesti, pe o patura asternuta printre fire de iarba, paselute si gura-leului, cu o umbrela de ploaie bleu deasupra capului, cu scopul de a ma proteja de soarele de august...
Aveam cam 13-14 ani si incercam sa inteleg cea mai mare capodopera SF din toate timpurile dupa opinia mea: "Solaris", cartea scrisa de Stanislav Lem cu asa de mult har.
O carte subtirica, aparuta in 1974 la editura Dacia, pe care incercam sa o descifrez acolo, intr-o gradina micuta, printre straturi de flori, doua brazde de ceapa si frunze late de vita-de-vie...
Deasupra mea era un cer de un albastru intens si un soare arzator, pe care eu mi l-am inchiput mereu asa, precum o minge de foc portocaliu...
La varsta aceea stiam prea putin despre Vina (fie ea reala sau imaginara), cum te poate ea urmari, cum se poate ea materializa, cum un ocean de pe o planeta indepartata poate fi insusi Oceanul Constiintei Universale...
Solaris este despre Acceptare, despre Iertare si, mai ales, despre Iubire, ca singura modalitate care ar putea depasi barierele de comunicare intre noi si alte fiinte extraterestre... Sau nu... Se poate sa fim condamnati la a nu ne intelege nici macar pe noi insine, daramite pe alti locuitori ai Universului...
Fiecare dintre noi purtam in noi un ocean aidoma aceluia de pe Solaris... Sta in puterea noastra sa nu ne pierdem speranta ca putem sa ne vindecam si sa ne intoarcem la matricile initiale, minunate, perfecte...
Intr-un tumultuos inceput de an 2015, cu atentate si marsuri contra terorismului, eu nu voi spune "Je suis Charlie!", ci "Eu sunt Solaris"...
Asa ca ii voi recomanda prietenului meu nu o carte despre razboaiele viitorului ("Jocul lui Ender"), nici despre lupta pentru resurse limitate de hrana si apa ("Dune", "Jocurile Foamei"), ci capodopera lui Stanislav Lem.
Despre "Solaris", The Guardian spunea ca este: „Una dintre cele mai inteligente carti science fiction din toate timpurile, o carte ce-ti da atat de mult de gandit, incat se recomanda sa o recitesti.“
Am vazut-o de curand in Pravalia cu carti, pe internet, asa ca o sa imi comand si eu volumul aparut la editura Nemira - Colectia Nautilus, in traducerea din limba poloneza a lui Adrian Rogoz si Teofil Roll.
Sincer, m-am temut sa mai recitesc in decursul anilor romanul... Probabil pentru ca, dupa prima citire, desi nu am inteles, decat la suprafata, despre ce este vorba in carte, am intuit ca nu am trait suficient pana la acea varsta pentru a ma scufunda cu totul in oceanul de mesaje ale lui Lem.
Acum insa cred ca as putea sa fac fata acestei provocari si chiar sa am puterea sa accept ceea ce spunea autorul in urma cu peste cinci decenii (cartea a aparut in anul 1961):
“Nu cautam pe nimeni in afara oamenilor. N-avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi în care sa ne rasfrangem. Nu stim ce am putea face cu alte lumi. Ne este indeajuns aceasta in care traim, dar fiindca incepem sa ne sufocam in ea, vrem sa descoperim in alte parti propria noastra imagine idealizata.”
Va invit si pe voi sa o lecturati pentru ca s-ar putea sa va intelegeti mai bine la finalul cartii si sa incepeti sa va puneti intrebari.
Dar nu asta face o mare capodopera literara? Nu ne indeamna la a ne pune intrebari si a incerca sa aflam mai apoi raspunsurile la ele?
