În perioada pe care o trăim acum, a vorbi de cărți, mai ales de cărți beletristică, începe a deveni un demers din ce în ce mai absurd.
A citi o carte de beletristică vs. a vedea ecranizarea pe Netflix? Tu ce alegi?
Se citește tot mai puțin, iar dacă totuși se face acest lucru, la modă sunt cărțile de dezvoltare personală, mult mai rar romane care te fac să visezi. În definitiv, decât să îți cumperi măcar o carte de aventuri, SF ori de memorialistică pe lună, mai bine dai banii aceia pe abonamentul la Netflix, nu-i așa? Și te uiți în weekend-uri până la îndobitocire la seriale nesfârșite, dacă tot sunt accesibile așa, strânse grămadă, sezoane întregi de asemenea telenovele filmate la normă.
Mai nou, se pare că aceia care vând cărți tipărite chiar notează pe hârtie mențiunea că după volumele respective s-a făcut filmul X sau Y. Probabil că au făcut niște cercetări de piață ample pentru a ajunge la concluzia asta.
Pe vremuri, parcă traseul unui amator de lectura era invers: de la carte la vizionarea ecranizării, dar e bine așa, dacă ajungi să îți spui la final: "Pare interesant subiectul, ce-ar fi să citesc și cartea?"
Evident, o să pornești la lectură deja cu o imagine conturată destul de limpede pe ecranul minții, conform căreia personajele livrești arată fix ca în producția cinematografică anterior vizionată. Și cumva asta îți pune niște limite în materie de imaginație. De ce să nu îți creezi mai întâi TU propriul film în cap, iar abia apoi să îl compari cu ceea ce a gândit un regizor real, mai talentat sau mai puțin talentat? Nu ar fi acesta cursul firesc al lucrurilor?
Plus că, de multe ori, dialogurile sunt traduse lamentabil de către aceia care au misiunea de a face subtitrările. Îmi spunea cineva cândva că există un anumit tipar al acestor traduceri, un ritm și un număr de cuvinte în care trebuie să se încadreze. Asta ca să nu mai amintesc de ecranizările unor romane de epocă în care personajele vorbesc ca niște contemporani de-ai noștri, cu termeni specifici secolului 21. Nu-i așa că se pierde orice vrajă? Curând vom asista la subtitrări de filme "ca pe net, pe YouTube", la traduceri automate (eventual corectate de un om la final), ceea ce va face să se piardă emoția poveștii.
Recunosc, sunt și cărți bestseller nu chiar simplu de citit. Să zicem... seria "DUNE" scrisă de Frank Herbert. Este destul de anevoios de parcurs (a fost din momentul publicării), chiar dacă orice fan al literaturii SF ar trebui să facă asta. Probabil că unii vor prefera să vadă mai întâi filmul. Dar nimic nu va egala frumusețea acestei călătorii în lumea imaginației.
Se găsesc acum librării ce vând cărți online la prețuri relativ accesibile. În definitiv, o carte bună, nu depășește prețul unei cafele sau două, băute la o terasă din centrul Bucureștiului, nu-i așa?
Cărți clasice, tipărite pe hârtie sau cărți electronice?
Deși unii preferă să descarce volumele preferate de pe Scribd, trebuie să recunoască cinstit chiar și ei faptul că, indiferent de cât timp au disponibil și de câtă pasiune pentru lectură posedă, nu prea au ajuns ca să le citească pe toate. Asta fără nicio legătură cu faptul că, de cele mai multe ori, au dat o groază de bani pe cel mai performant ebook reader.
Am prieteni care au atins mai nou performanța de a citi cărți de beletristică online pe telefon!!! Aberant, nu-i așa? Să faci surfing printre pagini și cuvinte electronice, fără niciun pic de emoție. Doar pentru a bifa că ai mai citit un titlu de carte la modă și să te lauzi cu asta!
Știți care este riscul? Același ca în cazul scrisului de mână.
Cursuri de scris caligrafic avem. Vor apărea și seminarii de citit cărți tipărite pe hârtie?
Așa cum unii merg la workshop-uri de reamintire a scrisului cu stiloul (scumpe foc!), în curând prevăd că vom avea parte și de invitații la seminarii de citit cărți tipărite pe hârtie.
Iar mulți vor dori ca să le urmeze. Motivația? Cititul este o cale de a mai ne debloca un pic emoțional, de a ne deschide zăgazul creativității,de a nu ne transforma cu totul în niște androizi conectați la smartphone-urile lor tot mai uimitoare.
Pe măsură ce gadget-urile noastre încep să învețe lucruri noi tot mai rapid, devin chiar autonome în unele privințe, noi, creatorii lor, ajungem treptat ca să ne plafonăm, să trecem pe locul doi, ca niște apendice care le devin tot mai nefolositoare. Și... s-ar putea ca la un moment dat și să fim considerați de mașinăriile în cauză niște chestii de care trebuie să scape definitiv.
Cărțile ne pot salva de la împietrirea sufletului, iată de ce orice apariție de librărie online, precum este și cea pe care o veți găsi accesând link-ul libris.ro este de apreciat și promovat. Nu pierdeți exercițiul cititului, deoarece orice carte bună este un portal către o realitate paralelă, de multe ori total diferită de cea a noastră!
"Dacă vrei să zbori, trebuie să renunți la lucrurile care te trag în jos." - Toni Morrison
Plăci de policarbonat: istoric și aplicații principale
Actualmente policarbonatul este unul dintre principalele materiale utilizate în industrie, datorită versatilității, durabilității și fiabilității. Extrem de ușor de prelucrat, acum se pot achiziționa chiar și de către particulari asemenea panouri policarbonat, mai ales pentru lucrările de construcții pe care le realizează.
Se pot folosi cu mult succes în lucrări de peisagistică, dar și în construcții, pentru estetica pe care o oferă, dar mai ales pentru că are și proprietăți de izolare.
Policarbonatul este un material realizat în Germania în 1898 de către Alfred Einhorn la München, dar fiind mult prea novator pentru acele vremuri, iar tehnologiile industriale nu erau în măsură să producă policarbonat (sub diferite forme) pe scară extinsă, așa încât să poate fi accesibil unui segment extins de cumpărători.
Așa se face că, de-abia după jumătate de veac, mai precis prin anii 1950 doi specialiști vestiți ai vremii, H.Schnell și Dr. W.Fox, au ca reușit să producă policarbonat în scop comercial. Trebuie însă ca să menționăm faptul că din punctul de vedere al compoziției, policarbonatul secolului 20 era diferit de acela inițial, realizat în laborator la finele secolului 19 de către Alfred Einhorn.
Ca denumiri comerciale, policarbonatul s-a putut găsi în anii 1960: makrolon (de la Bayer) și lexan (de la General Electric).
Plăcile din policarbonat sunt, precum s-a putut verifica în deceniile ce au urmat, produse de înaltă performanță, durabile și compatibile cu ecosistemele, care se pot utiliza în diferite sectoare de activitate.
Avantajele principale ale produselor din policarbonat:
- sunt foarte ușoare, dar rezistente în timp;
- rezistă la diferențe mari de temperatură, nu se crapă, nu devin friabile, nu se deformează;
- izolează termic foarte bine, de aceea se pretează pentru a fi montate pe podele, pereți, acoperișuri;
- nu necesită renovări și reparații vreme îndelungată după montare, nefiind afectate de insecte dăunătoare și rozătoare.
Având în vedere cele de mai sus, nu ne mai mirăm răspândirea și aprecierea de care se bucură aceste panouri.
Istoria recentă ne spune că policarbonatul s-a folosit pentru prima dată ca material izolant în sere. Ulterior, datorită performanțelor pe care le-a avut în practică, produsele din policarbonat s-au tot diversificat ca forme și chiar paletă coloristică și grade de opacitate (sau transparență, dacă doriți!).
Ajungând în anii noștri, policarbonatul este în primul rând un material foarte bun pentru izolații pereți și acoperiș.
Produsele din policarbonat au ajuns chiar să înlocuiască blocurile prefabricate din beton și țiglele ceramice, fiind mult mai suple, mai ușoare și mai atractive estetic decât materialele de construcții clasice.
Plăcile (foi) de policarbonat plate sau ondulate sunt printre produsele cele mai cumpărate acum. Ușor de prelucrat și ieftine, mai nou se pot comanda și online.
Online, spre exemplu, găsiți și asemenea produse din policarbonat, alături de tipuri tipuri de alte plăci (panou bordurat, panou zincat), pentru proiectele dvs. de amenajări interioare și renovări construcții.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)