Rostiri: Criteriile de selectie ale liderului politic actual (autor: Bogdan Cristian Blascioc)


Importanta conducatorilor este o realitate incontestabila, totusi, de cateva decenii bune, daca nu chiar de peste un secol, putem observa o depreciere a calitatii acestora.

Se stie ca un conducator politic, care constituie cea mai semnificativa categorie de lideri, trebuie sa posede 'charisma', ceea ce in samskrida inseamna 'forta spirituala', calitate care subsumeaza, de fapt, o serie de insusiri, inclusiv aceea a sociabilitatii, a puterii de influentare, etc. 

De asemenea, este cunoscut faptul ca cea mai mare parte a istoriei omenirii a cunoscut doar monarhii si monarhi, fapt care, la prima vedere, ar putea sa para contradictoriu, intrucat un rege sau un imparat intra in posesia puterii temporale pe linie dinastica, succedand unei rude de sange. Insa, pe de alta parte, adevarul este substantial diferit, se stie ca in istoria monarhiilor mondiale au avut loc nenumarate lovituri de stat, unele dintre disputandu-se intre membrii aceleiasi familii, altele conducand la schimbarea dinastiei, numeroase dinastii diacronice avand un singur reprezentant, cum a fost cazul dinastiei Yuan din China, dinastie mongola - e drept ca acesta constituie un caz particular deoarece Imperiul mongol se extinsese dincolo de capacitatea expansiva a oricarui stat al lumii, insa, totusi, chiar glorioasa dinastie mongola din care facuse parte Kublai Khan nu a fost una foarte longeviva, fapt care este sugestiv in privinta relativitatii puterii transmise dinastic.

Nici dinastiile care au condus teritorii circumscrise unor limite mai realiste si mai usor de administrat nu au fost, in toate cazurile, aproape de perenitate, iar asta pentru ca puterea politica este chiar mai greu de pastrat decat este de obtinut, simpla conditie de apartenent la familia suverana negarantand respectivului preluarea puterii. 

Se stie ca mortalitatea, inclusiv cea infantila, a vlastarelor regale, era una foarte ridicata. Altfel spus, conditia de monarh presupunea anumite merite ale celui care detinea demnitatea in cauza, mai putin, partial, in perioada de apogeu a monarhiilor, cand tot mai multe republici se ridicau in Europa, in timp ce monarhiile ramase devenisera ereditare in toate implicatiile semantice ale cuvantului, insa aceasta situatie a fost vremelnica si tranzitorie, tocmai pentru ca aparatul statutului se modificase in toate tarile lumii, tinzand pentru legitimarea drepturilor cetatenesti la nivel universal, pentru reprezentativitatea puterii delegate prin vot, implicit, si pentru constituirea unui sistem politic democratic.

Ceea ce inseamna ca glisarea de la monarhie la republica a avut drept efect scaderea importantei charismei conducatorului, care totusi ramane notabila si in zilele noastre, insa la un alt nivel. Ceea ce este chiar mai important, avand in vedere ca statisticile socio-psihologice indica o crestere a IQ-ului oamenilor contemporani, fapt favorizat si de calitatea si de cantitatea educatiei, aceasta este universalizata la nivel national- orice cetatean are dreptul la o educatie, care, teoretic, poate sa devina si una academica, de asemenea, valoarea informatiilor a crescut, iar toata acesta interactivitate culturala se constituie intr-un mediu stimulativ intelectual, deci, cum spuneam, cel mai de mentionat fapt in acest context socio-cultural este acela ca el nu poate sustine conducatori politici pe masura conditiilor educationale existente.

Fireste, se poate argumenta ca modificarea climatului politic nu mai reclama razboaie de afirmare nationala, de expansiune teritoriala, rolul conducatorilor si al armatelor diminuandu-se sensibil din acest punct de vedere, el fiind, cu precadere, unul diplomatic si economic. Am putea spune ca vremurile actuale reclama diplomati, tehnocrati, psihologi in adevaratul sens al cuvantului, etc. Iar toti acesti oameni, fiind specializati, adica nepregatindu-se in mod special pentru a exercita puterea politica, nu mai pot avea efectiv particularitatile predecesorilor lor istorici. 

E de mentionat si faptul ca aria de selectie a potentialilor conducatori s-a extins, theoretic, nelimitat, atat prin egalitatea de drepturi din toate statele democratice cat si prin accesul liber si universal la educatie. Oricum, educatia nu a fost o conditio sine qua non a regalitatii, ea fiind, mai degraba, o consecinta ulterioara si care, odata cu trecerea timpului si prin instaurarea traditiei si a etichetei de curte, avea sa devina si o conditie. Insa, pe masura ce educatia s-a identificat tot mai mult cu clasa regala si cu cea nobiliara, prin extensie, substanta sufleteasca a monarhiilor s-a diluat, deoarece nu calitatile de ordin cultural au fost cele care i-au propulsat pe stramosii lor in fruntea natiunilor. Aici vorbim, categoric, de o forma de inteligenta extra-culturala, care nu este inoperanta in domeniul cultural, ba care chiar poate sa functioneze foarte bine si acolo, desi Gingis Khan a fost analfabet, Kublai Khan a fost un personaj istoric foarte cult, de exemplu, insa care se bazeaza pe alte caracteristici intrinseci naturii umane. Eu as inainta definitia potrivit careia psihicul unui conducator din trecut era caracterizat de un amalgam de calitati psihoemotionale in care ‘nucleul metalic’ era reprezentat de vointa, care poate mula si directiona inteligenta, valorificand-o la maximum in functie de circumstante, vointa asociata cu inteligenta logico-matematica, senzorio-motorie, cu inteligenta emotionala, cu cea extra-culturala, stiindu-se ca toate aceste moduri ale inteligentei nu necesita un suport informational opulent sau academic, cum am spune azi, pentru a se manifesta.

Poate de aceea oamenii zilelor de astazi traiesc cu deluzia recurenta ca nu-si pot alege conducatorul dorit. Oricum, orice regim politic stabilizat si securizat de o constitutie, risca sa se confrunte cu problema diminuarii calitatii conducatorilor. Iar asta de datoreaza faptului ca liderii desemnati in cadrul politic actual nu mai sunt supusi unor teste istorice la fel de relavante pentru valoarea lor politica cat si faptului ca putea politica este, in facto, diseminata unor institutii intentionate reprezentative popular. Aspectul pozitiv il reprezinta democratizarea asigurata constitutional a statelor, aspectul negativ poate sa fie constatat, eventual, pe linie antropologica si axiologica: conducatorii de azi nu mai au nicio sansa sa devina arhetipuri ale posteritatii, ei nu sunt decat niste inalti functionari profesionisti sau reprofilati. Insa acesta este pandantul democratiei- pentru a beneficia de ea trebuie sa faci anumite concesii pe linia valorii: democratia nu este timocratie, guvernare pe baza de merite umane si nici alchimie deoarece conducatorii nu trebuie sa apartina vreunei rase de aur, de indivizi multilateral dezvoltati, ci sa fie intelectuali capabili sa administreze eficient si moral o tara… si, automat, ei sunt de fapt si trebuie sa fie mai multi. Se spune, corect, de altfel, ca seful de facto al oricarei monarhii contemporane este primul-ministru. 

Totusi, e nu mai putin adevarat ca afirmatia trebuie sa fie usor nuantata adaugandu-se ca orice stat democratic actual este condus, practic, de cele trei puteri, executiva, legislativa si juridica.
Acestea fiind observate nu ar trebuie sa para nefireasca devierea utilizarii termenului ‘charisma’, care a incetat demult sa mai fie considerat in sensul lui originar si etimologic fiind substituit intelesului de popularitate sau, electoral vorbind, de elegibilitate.

Nu in ultimul rand, cel mai bun conducator este omul cel mai potrivit momentului istoric dat, iar daca anumiti posibili conducatori, pe langa satisfacerea exigentelor actuale, ne amintesc intrucatva de insusirile predecesorilor lor din trecut, atunci ei ar putea sa fie alegerile cele mai opportune. Daca in antichitate sau in medievalitate conducatorii se impuneau adesea cu forta, insa pe baza anumitor calitati- chiar si o camarila, o hunta sau un grup restrans solicita anumite virtuti de la liderul lor- in zilele noastre acestia se impun prin competenta politica, chiar daca aceasta este o determinatie teoretica, insa care poate sa fie concretizata prin exercitiul puterii.

Altfel spus, in trecutul istoric practica preceda teoria, acum succesiunea este inversa si negarantata. Mai exact, atunci, conducatorul, in multe dintre situatii, devenea astfel in virtutea calitatilor sale politice care-l aduceau oarecum natural, adica in urma verificarii unor raporturi de forta, in fruntea unui stat sau care determinau formarea unui imperiu, a unei ligi multinationale, moment dupa care calitatile lui de politician nu mai erau chiar esentiale, acum, conducatorul intra in posesia puterii prin persuasiune si competenta teoretica si singura modalitate de validare a calitatilor lui politice efective fiind practica guvernarii. 

Chiar si asa, cei care au detinut puterea si nu au administrat-o intr-un mod falimentar sunt avantajati fata de cei care sunt exteriori acesteia creandu-ti impresia, fie ca ar fi mai potriviti altor timpuri, fie ca sunt produsele prin execelenta ale timpurilor noastre populiste caci ce este comunismul decat o democratie prost inteleasa sau care, din incercarea de a fi utopizata a fost transformata intr-o distopie.

Bogdan Cristian Blascioc

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

scrie-mi parerea ta despre cele citite aici!