Fascinaţia
pentru lumină a fluturelui, doar bătător din aripi, fără alte
gânduri decât cele de înălţare, părea că-l hipnotizase pe
jazzon.
Se
mişca dintr-o parte în alta a încăperii înguste şi întunecate
cu fervoare, alungând nervos, cu o bătaie de mână, frustrarea pe
care o simţea de câte ori, neatent cum era, se izbea de perete.
Dorinţa de înălţare spre cer era atât de puternică încât îşi
imagina plafonul explodând sub încăpăţânarea lui de a trece
dincolo de micimea lumii în mijlocul căreia fusese sortit să
trăiască.
Creator
al miilor de culori, rămase încercări de strălucire, eşuate din
cauza minciunii care le dezvăluia lipsa de consistenţă şi
nerealitate, se simţea pustiit şi mai mult decât atât, fals.
Pornit
cândva în căutarea adevărului absolut, minţit de imaginile
mişcătoare ale unei reclame la ciocolată, acum simţea toată
amăreală eşuării în imperfecţiunea şi finitul omenescului.
Gândurile,
miile de gânduri, frânturi amestecate în învălmăşeala
dorinţelor neîmplinite se năpusteau asupra lui şi îi strepezeau
sufletul, ascuns atent cu multă vreme în urmă. Nici nu mai ştia
câtă vreme trecuse de când nu se mai lăsase în voia unei melodii
lente, cu alambicări sfâşietoare, golit de ambiţia de a afla
adevărul.
Ambiţia
asta îi condusese paşii şi viaţa în cele mai întunecate
cotloane ale faptelor omeneşti, într-un adevăr pe care nu-l
bănuise şi nu-l dorise.
De
când pornise în căutarea lui, fusese credincios doar ideii că
orice poate fi manipulat, că orice poate fi construit, dărâmat şi
reconstruit,
că
totul e doar imagine şi de confecţionarea perfecţiunii ei depinde
totul.
Cam
asta îi consumase timpul şi îi umpluse cu amar şi deznădejde
viaţa.
Acum
voia să alunge toate gândurile, toate gesturile şi ticurile pe
care cu atâta înverşunare şi le
însuşise.
Credinţa
că străduinţa de a-şi contorsiona mişcările membrelor şi ale
ochilor, ale întregului trup, de a-şi disciplina dorinţele şi
sentimentele, de a-şi perfecţiona mişcările, până într-atât
încât să subjuge întâmplările intereselor şi răstălmăcirilor
marilor guru ai manipulării, cărora le jurase subordonare
necondiţionată, făcuse din el un necunoscut a cărui imagine nu-l
mai mulţumea.
Chipurile
celor pe care îi convinsese
că
arta lui e unica soluţie spre o viaţă îndestulată cu de toate, o
viaţă râvnită de toţi, îi păreau schimonosite. Strâmbăturile
lor îl scoteau din minţi. Se identifică, pe rând şi deodată, cu
toţi, se recunoştea în flecăreala lor searbădă, în zâmbetele
aşezate
conştient şi atât de corect-perfecte pe faţa lor, în poziţiile
rigide ale trupurilor, în mişcările ochilor morţi.
Începea
unul să strige şi îi apuca pe toţi văicăreală. Vacarmul pe
care îl făceau miile de personalităţi, scoase din vadul lor
firesc, transformate în imagini străine identităţilor lor, era
asurzitor. Încercă să-l oprească dar mai rău se înteţea.
Reproşurile şi ura feţelor, ale trupurilor chinuite cu muşchii
atârnători care nu-şi mai găseau puterea să se prindă de oasele
obosite, îl urmăreau din toate părţile, izvorau, cu forţa
deznădejdii, din pereţi şi zumzăiau într-un crescendo dureros.
Dar
cea mai rea trăire nu era cea a revoltei celorlaţi, ci a Fricii pe
care o simţea picurându-şi veninul pe spatele lui.
O
recunoştea deşi sperase că o învinsese atunci, demult, când
crezuse că alegând biciul manipulării preluase şi frâiele asupra
viitorului şi vieţii.
Frica
însă, cel mai de temut duşman al său, căpătase din nou chip
real, reînviase. Îşi revendica timpul în care fusese forţată să
stea îngropată sub atâtea şi atâtea vanităţi şi orgolii. Acum
vroia răzbunare. Răbdarea cu care asistase la toate încercările
de a fi înlăturată, ascunsă, manipulată ajunsese la sfârşit şi
nebunia lui îi vestea momentul de început al unei vieţi de o
dulceaţă neasemuită, nesfârşită.
Biet
idiot imperfect care din atâta vanitate şi încăpăţânare
nesocotise puterea şi adevărul ei! În mod sigur asta l-a pierdut
şi acel moment era AICI
şi
ACUM.
Cândva ea, Frica, încercase să-i spună că-i poate fi de ajutor,
dar el a înlăturat oferta ei fără să stea
pe gânduri. Ba mai mult, a pretins că nu există, că e doar o
adiere, o încercare de a-l abate de la drumul lui magic. Nu un
munte, nu un zid, ci doar o umbră care doar părea a fi lipsită de
densitate, de culoare, de viaţă.
Netrebnicul!
Ha! Ha! Ha! Habar nu avea că din cărţi şi din gura unora, la fel
de idioţi ca şi el, nu avea cum învăţa despre ADEVĂR.
Aşa
era construită lumea, aşa erau definiţi oamenii. Să nu se poată
împotrivi, să nu poată fugi, să nu se poată ascunde de ea.
Cei
care înţeleseseră asta au găsit în ea un camarad, cei care au
ignorat-o nu au supravieţuit falsului şi nici minciunii,
pierzându-se
în căutări sterile.
Imaginea
contrafăcută nu contează! Nu există reguli şi adevăruri
absolute despre cum trebuie să fie, să facă, să se mişte, să
râdă, să plângă, să danseze, să clipească, să vorbească
medicul, politicianul, profesorul, chimistul, fata, băiatul, femeia,
bărbatul, hoţul, juristul...
Există
doar frica să nu fii medic cu imagine de profesor, de jurist sau, şi
mai rău, de politician, frica să nu fii profesor cu imagine de hoţ,
cerşetor, sau şi mai rău de politician, frica să nu fii cerşetor
cu imagine de politician , frica să nu fii politician cu imagine de
cerşetor, judecător, falsificator, guru atotştiutor.
Există
doar frica să nu fii ceea ce nu eşti, ceea ce nu ai cum să fii,
pentru că atunci, în toate cazurile, eşti doar un fals, un
mincinos, un manipulator şi tot ce culegi e lipsit de sens, viaţa
ta e fără rost.
Ca
să fii medic, profesor, judecător, pictor, zidar, inginer, e
suficient să iubeşti oamenii atât de mult încât să recunoască
în tine medicul, profesorul, judecătorul, inginerul, esenţa a ceea
ce pari, iar pielea în care stai e adevărată pentru că e pielea
TA.
Ca
să fii politician trebuie să fii un mincinos.
Ca
să pari orice altceva ce nu eşti e suficient să nu-ţi fie frică
să fii mincinos.
Asta
este singura frică a Fricii, dar oamenii sunt prea superficiali şi
indiferenţi ca să afle acest adevăr simplu, prea orgolioşi
ca
să îi accepte puterea.
Oamenii
sunt oameni.
Imperfecţi,
vulnerabili, ciudaţi, tembeli, visători, artişti, făuritori
de vise, cum or fi ei, au o calitate a lor unică : OMENIA.
Calitatea asta dacă nu şi-o pierd, or să înţeleagă că nu au
cum să aibă vreodată o imagine falsă şi câtă dreptate are ea,
Frica, atunci când susţine că le e de folos.
Cei
care renunţă primii la omenie şi la demnitatea ei sunt
manipulatorii.
Pentru
ei, FRICA NU MAI POATE FACE NIMIC!
autoare: Carmen Bulubasa (Revista "Rostiri")