Comenzile de haine online, o varianta viabila pentru a fi la moda, economisind timp si nervi

Foarte mult timp am cautat prin magazine haine asa cum am vazut pe la TV insa nu am gasit decat ce nu prea imi place.

Stiu ca e aproape imposibil, insa poate nu am cautat eu unde trebuie. In fine, am zis de ce sa imi pierd timpul cautand de nebuna prin magazine haine, cand pot sa caut direct pe internet si poate asa am mai mult noroc. 

Chiar ieri mi-am cumparat niste camasi online care imi plac foarte mult. Am gasit niste modele pe site-urile online pe care in magazine nu am putut sa le gasesc.

 Stand in fata calculatorului am comandat online hainele dorite. Stiu ca trebuie sa fim in pas cu moda, asa ca incerc sa caut doar ce se poarta, dar sa fiu si un pic mai speciala.

Va recomand sa folositi aceste site-uri online si sa incercati sa va luati haine mult mai usor, fara sa mai iesiti din casa. 

Direct din calculator gasiti ce haine vreti, va alegeti modelele care va plac cel mai mult si puteti sa dati comanda foarte usor.

Asadar, daca sunteti in cautarea unui magazin de imbracaminte cu totul special, va recomand sa va luati, spre exemplu, o geaca fete de laredoute.ro si o sa fiti supermultumite de alegerea facuta!

Romania mea azi

autoare: Carmen Bulubasa (revista ROSTIRI)


Asa arata Romania mea azi... si asa arata oamenii din ea...

O Romanie mirata, plina de romani mirati de hotararile pe care le iau “ cei alesi”, hotarari si masuri care ne dezumanizeaza, ne transforma in rautate pura, in frica stupida , ne transforma din oameni in neoameni, intr-un fel de paiate penibile, tremurande, revoltatoare, in umbre a ceea ce am fost si nu mai suntem, in desertaciune si ura, in nostalgia a ceea ce puteam sa fim si nu mai stim cum ...

Bunaoara, cu cateva zile in urma am trait si eu un sentiment de mirare, dar si de dezamagire crunta, cand un om, acum ii pot spune, fara parere de rau, un individ, pe care eu il credeam intelept si un pasnic aparator al valorilor umane, un cunoscator al lor care, a esuat lamentabil, in timp ce facea o analiza din concluziile careia, eu abia asteptam sa ma impartasesc, intr-o reprezentatie ieftina, intr-o critica plina de injurii si nu numai la adresa situatiei pe care o diseca, ci si asupra oamenilor si judecatilor lor.

Pur si simplu isi pierduse controlul si insira absurditati fara valoare, nefolositoare, deranjante. Ma uitam la el mirata si nu-mi venea sa cred ca se manifesta cu atata lipsa de profesionalism, sacrificand si desconsiderand orice ii trecea prin cap. Amara mirare imi provoca durere, dar si dezgust.Vedeam un semen de-al meu prabusindu-se, si nu oriunde, ci in mocirla, il vedeam, pe viu, negandu-se pe el, debarasandu-se de viata lui, de imaginea lui, de tot ce stiusem despre el si probabil de tot ce credea si stia el despre el. Avea instapanita pe fata grimasa razbunarii, doar ca lipsea motivul sau nu era locul potrivit.

Ii spusesem cu o zi in urma, ca ani la rand am trait fara nevoia de sanctiune, lasand lucrurile sa se aseze de la sine, si cel mult retragandu-ma din polemici care nu conduceau spre un rezultat constructiv, dar ca, de un timp incoace, simtindu-i necesitatea, o reiterasem in actiunile mele ca si potentiatoare de disciplina si ordine.

In timp ce el se dezlantuia cu toata puterea si autoritatea, incercand sa risipeasca toata munca mea, toata straduinta si autoritatea mea, folosind cuvinte si pilde cu o coloratura indoielnica, ma intrebam oare ce l-o fi apucat si ce anume ii pornise ura si nevoia de sanctiune, ce simtea atat de suparator incat sa renunte, atat la bunul lui simt, cunoscut de toti cei de fata, cat si la profesionalismul care il caracterizase intotdeauna. 

Nu sanctiona, in pledoaria lui, pe cei care erau de fata si nici pe mine, era mult mai mult, sanctiona ceva din el, din profunzimea lui, ca si cand s-ar fi luptat cu o durere veche, cu un complex construit din prea multe frustrari, cu o rana a carei cicatrice durea mai mult decat putea el sa suporte, dar si asa, nu era nici locul si nici momentul pentru o asemenea manifestare, indiferent ce, din ceea ce analiza sau concluziona, ii declansase aceasta alegere.

Privindu-l,  ma gandeam ca tot mai multi oameni au ajuns la capatul rabdarii, la sentimentul ireversibil de deziluzie profunda, alegand sa se sacrifice pe ei , pe cei din apropierea lor, pe cei dragi lor, din cauza presiunii starii de neputinta.

Il priveam si simteam in mine si furie si mila, dar si mirare si parere de rau. E trist sa vezi un om “ prabusindu-se “ in fata ta si mai mult, e rau si dureros sa nu poti face nimic. Nici nu era de facut ceva. In linistea care se asternuse cand el a terminat de “ mitraliat “ orice si pe oricine, era greu pentru noi, cei care asistaseram neputinciosi la vacarmul observatiilor si pildelor rostite de acel individ, sa mai gasim un punct de vedere care sa fie la locul lui.

Orice vorba, orice judecata isi pierdusera rostul si nu mai aveam cum repara greseala lui si nici cum sa o stergem. Intr-un final, dupa mai multe clipe penibile de tacere absoluta, omul a incercat sa o dreaga cu niste scuze la fel de nepotrivite. Vinovati fara vina, prinsi intr-o plasa neprevazuta, martori la o pledoarie a deznadejdii fara leac, ne roteam privirile prin incapere si sfarsind cautarea pe usa care se incapatana sa ramana inchisa. Nu stiu ce simteau ceilalti din incapere dar eu imi doream sa ies afara la aer, afara din “ complicitatea “ nedorita in care am fost prinsa, afara la soare sau in ploaie sau in vant, doar sa nu-mi mai simt obrajii arzand, doar sa nu-mi mai fie rusine de rusinea individului, doar sa nu-mi mai simt nodul ala in gat, doar sa nu-mi mai vad mainile tremurand. Un singur gand aveam, ca purtarea lui, daca ramanea trecuta ca si cum n-ar fi fost nu era bine, insa, nici pentru sanctiune nu era timpul sau momentul. 

O contrazicere era periculoasa, scuze sau promisiuni nu erau necesare. Oricum, omul nu avea nevoie de scuzele noastre si nici de promisiunile noastre. Analiza lui se referise la ceva din el, revolta lui se indreptase spre el, sa-i dam apa la moara l-ar fi umilit si mai mult si ne-ar fi urat. Singura reactie pe care am avut-o a fost sa-i aduc aminte cat este ceasul si sa-l scot din acea incapere onorabil si fara alte discutii, iar mai apoi, sa-i raspund strict la intrebari si, daca era posibil, in cat mai putine cuvinte.Era cea mai potrivita sanctiune, politicoasa dar rece, lipsita de comunicare umana, doar vorbe seci fara viata, o aritmetica reala aplicata celui care tocmai renuntase la poezie.

A doua zi era acelasi ca intotdeauna, un om curtenitor, un profesor pretios, cu vorbe alese, doar fata lui dobandise o umbra noua, care il schimba considerabil. Ce pacat!

CARMEN BULUBASA,
Preluare dupa Revista ROSTIRI

Succesiuni: CUM POT SA IMI DEZMOSTENESC COPILUL?

Noul Cod Civil (despre mosteniri):

In ultimele doua-trei luni constat o crestere alarmanta a numarului acelora care ma intreaba senini: "Cum pot sa imi dezmostenesc copilul?"...

Si pentru ca nu ar fi de ajuns, in vreo doua cazuri intrebarea a sunat cam asa: "Cum pot sa imi dezmostenesc copilul din prima casatorie, ca sa ramana totul copilului din actualul mariaj?"

Daca ar fi fost vorba de tati care au plecat demult, uitand ca au lasat in urma si niste copii care au nevoie de ambii parinti (fizic), nu doar de o suma derizorie, platita mai mult fortat printr-un mandat postal, de teama sa nu fie condamnati penal pentru abandon de familie, poate mai era de inteles (dar nu si de acceptat) o asemenea atitudine nedreapta...

Dar intrebarile mi-au fost puse in majoritatea cazurilor de catre mame, care, socant, isi indreapta, mai nou, intreaga afectiune doar asupra copilului din cea de-a doua (sau a treia) casatorie, probabil si pentru a fi in gratiile actualului sot...

Modificarile de substanta din actualul Cod Civil ridica destule probleme, de aceea, daca aveti intrebari pe aceasta tema, a succesiunilor in general, dar si cum puteti dispune de averea dvs. in timpul vietii, precum si care sunt drepturile copiilor dupa decesul parintilor lor, puteti pune intrebarile dvs. folosind formularul urmator sau puteti scrie un comentariu la aceasta postare, pentru a putea demara aici o dezbatere pe acest subiect delicat...

    

Sincer, as prefera sa primesc intrebari mai mult din partea copiilor ce risca, de multe ori nemeritat, un asemenea tratament din partea acelora ce le-au dat viata...

ISTORIA PRACTICII TAPULUI ISPASITOR

de  Bogdan Cristian Blascioc (revista ROSTIRI)

Este uimitor cât de puţin a progresat, în esenţă, fiinţa umană în ceea ce priveşte utilizarea intelectului. 

Categoric, bagajul cultural al omului s-a extins treptat, de la o generaţie la alta, deşi nu toţi oamenii şi-au însuşit măcar o cantitate decentă din acest tezaur de cunoaştere, majoritatea fiind doar beneficiarii lui şi, în cel mai bun caz, simpli utilizatori ai anumitor aplicaţii ale cunoaşterii, nu şi posesori ai acesteia, însă aceasta nu a condus la o ameliorare semnificativă a inteligenţei cognitive a speciei noastre. 

Lucrurile nu ar trebui să pară atât de surprinzătoare, cât timp cele mai importante achiziţii culturale au fost realizate în ultimele două milenii, în special în ultimele secole, însă, pe de altă parte, nu mi se pare la fel de firesc păstrarea fondului arhaic de gândire, comun omului primitv, antic, medieval, modern sau contemporan.
Ce înţeleg prin acest fond mental atavic? 

O serie de concepţii, sentimente şi intuiţii eronate care ne ghidează acţiunile şi gândurile din viaţa cotidiană.

Mai exact, omul este guvernat în continuare de pattern-uri de gândire şi de acţiune ilogice, iar în virtutea acestei gândiri, de tip infantil, cu caracter paralogistic, adică al unor inferenţe, deducţii şi inducţii false, incomplete sau care pornesc de la premise neadevărate, care sunt specifice vieţii psihice a copilului sau a oamenilor primitivi, se comit gesturi imorale care de multe ori sunt susţinute de opinia publică. Uneori, ele se mai întâlnesc şi la psihotici, la schizofreni şi, mai ales, la paranoici şi la parafrenici, în ale lor deliruri bazate pe idei greşite şi egocentrice, corelate cu o afectare negativă a capacităţilor lor ideo-perceptive.

Oamenii cavernelor dezvoltaseră aceste sisteme de gândire datorită incapacităţii lor de a-şi explica şi a-şi justifica lumea exterioară, fenomenele naturii şi fatalitatea evenimentelor care le periclitau existenţele. 

Automat, în aceste condiţii de atârnare totală faţă de atotputernicia naturii neospitaliere, sau, mai corect spus, a unei naturi care nu evoluase spre a favoriza proliferarea unei specii anume în detrimentul altora, comunităţile tribale primitive au început să dezvolte tot felul de scenarii cu pretenţii cosmogonice şi cosmologice, scenarii adaptate nivelului lor de cunoaştere, adică unele în care imaginaţia abundă în defavoarea datelor ştiinţifice confirmate. 

În societăţile totemice se considera că membrii tribului sunt descendenţii unui genitor arhaic unic, care cel mai adesea era o fiinţă care le impunea respect, un animal de pradă, de exemplu. Membrii tribului respectiv considerau tabu uciderea şi consumarea acestui animal, încălcarea acestei prescripţii fiind considerată sacrilegiu, însă, la anumite intervale de timp ceremoniale se efectua o derogare de la această regulă de conduită, iar încălcarea oficială şi ritualică a literei de lege avea rolul de a întări comunitatea: era un fel de ceremonie precursoare împărtăşaniei creştine.

Dacă lucrurile mergeau rău, comunitatea avea recolte slabe sau era decimată de o molimă, se căutau legături de cauzalitate între comportamentele membrilor acelei comunităţi şi evenimentele nefericite care o marcaseră.

 Uciderea “neoficială” a totem-ului era una dintre ele, însă inducţiile ilicite de acest tip nu s-au limitat la stadiul totemic, acesta manieră de gândire fiind preluată şi de către societăţile animiste, politeiste sau henoteiste. Orice abatere de la canonul social se considera că are un potenţial generator de rău. Dar, ceea ce era mai grav, multe dintre aceste legături de cauzalitate au fost stabilite ulterior producerii anumitor evenimente nefericite. Mai exact, observându-se că lucrurile merg foarte rău s-a făcut o rememorare a faptelor produse în perioada respectivă şi, în funcţie de gesturile sau de cuvintele unora dintre membrii comunităţilor, s-a dedus că un anumit comportament s-ar fi aflat la originea recoltelor mici sau a creşterii mortalităţii. 

Comportament care, de fapt, nu avea nici o legătură cu cele întâmplate, dar care a fost investit cu o forţă cauzală. Ruperea unei săgeţi la începutul unei vânători, pierderea unei arme, intrau şi ele în această categorie, însă, chiar dacă inteligibilitatea acestor explicaţii era ceva mai ridicată, de regulă aceste fapte nu aveau nici o legătură cu finalitatea dezastruoasă a unei vânători, iar dacă se întâmpla efectiv ca anumite gesturi să submineze reuşita unui demers de tipul vânătorii, atunci era clar că începând din ziua respectivă gestul cu pricina devenea tabu: nimeni nu va mai avea voie vreodată să-şi încurce camaradul să tragă cu arcul sau să se întoarcă înapoi pentru a-şi recupera arma uitată în colibă.

Pe de altă parte, anumite gesturi şi comportamente deveneau necesare reuşitei întreprinderii, ele ajungând să fie ritualizate. Astfel, odată cu trecerea timpului, procesul de preparare a unei vânători: ascuţitul săgeţilor, testarea arcurilor, întărirea vârfurilor suliţelor, repararea armelor stricate etc., se transformă din necesitate în regulă generală. 

Cu alte cuvinte, comportamentul uman de dinaintea anumitor acţiuni importante capătă caracter obsesiv-compulsiv, vădind elemente care se regăsesc şi în tabloul clinic al unor nevroze sau al schizofreniei oamenilor actuali.

Toate aceste acţiuni se explicau datorită schemelor de gândire magică ale oamenilor primitivi care, în absenţa unei cunoaşteri pozitive despre natură şi viaţă, stabileau conexiuni cauzale arbitrare, bazate pe coincidenţe şi pe raportul de succesiune dintre anumite acţiuni. 

Ca atare, un eveniment marcant, traumatic pentru comunitatea respectivă, primea o explicaţie arbitrară, în încercarea de a se preîntâmpina repetarea lui şi de a se inteligibiliza o viaţă dură şi fără sens.

Aşa avea să apară, ceva mai târziu, în perioada societăţilor poli şi henoteiste, practica sacrificiului religios, ca parte a ritualului. Sacrificarea taurului Apis în henoteismul solar egiptean, practica ţapului ispăşitor în relativ evoluata societate elena clasică, politeistă etc.

Prin această practică se considera că întreaga culpă a nefericirii care lovise comunitatea era transferată animalului sacrificat, sângele lui expiind vina cetăţenească. 

Acest lucru se explică prin schemele de gândire atavică, infantilă, prin care se credea că orice lucru rău trebuie să se datoreze unei greşeli de comportament a oamenilor, atât în relaţia cu natura, cât şi în relaţia lor verticală cu divinităţile. Dependenţa de tip pueril faţă de natura ne-antropizată a acestor comunităţi făcea ca starea de submisiune şi de heteronomie experimentată de toţi oamenii în copilărie în raport cu părinţii lor să se perpetueze sub o formă modificată şi la vârsta adultă, prin aceste credinţe şi practici religioase care porneau de la premisa purităţii omului, a rolului lui primordial în cadrul naturii-tipar de gândire de tip paranoid, egocentric, cât şi a necesităţii protejării lui de către fiinţe invizibile şi omnipotente, care ar fi trebuit să-l fi creat din moment ce el nu-şi putea explica propria existenţă. 

Aceste practici aveau să se păstreze mult timp după aceea, prin cutuma sacrificării unui animal sau a organizării unui ospăţ în momentul inaugurării unei construcţii.

Tot ca o parte a acestui mod de gândire rudimentar este de notat colecţia de observaţii a lui Fraser din “Creanga de aur”, unde acesta deplânge soarta regilor triburilor primitive africane, oceaniene, indoneziene sau amazoniene, care se făceau responsabili de bunul mers al tututor treburilor dintr-o colectivitate umană. 

Pentru a asigura mersul lucrurilor, monarhul trebuia să ducă o viaţă exemplară, o viaţă efectiv ritualizată, în cazul căreia fiecare gest de-al său avea consecinţe asupra evenimentelor exterioare, naturale şi sociale.

Aceste reguli erau bazate tocmai pe schemele de gândire magică anterior menţionate şi pe legăturile de cauzalitate ilicite care se deduceau din ele.



Aceasta şi explică fenomenele sociale de discriminare pe criterii entice, rasiale, religioase, sau chiar, cum se întâmpla în Evul Mediu, de vârstă sau de stare civilă: cum a fost cazul vânătorii de vrăjitoare.


Din păcate, societăţile umane resimt în continuare necesitatea găsirii şi folosirii de ţapi ispăşitori, în scopul reglării bunului mers al lucrurilor, iar aceasta poate să fie orice, numai un semn de maturitate intelectuală nu.


DEX: EXPIÁ, expiez, vb. I. Tranz. (Livr.) 1. A ispăși o greșeală, o vină etc. 

Cand e momentul sa iti schimbi masina?

            Împătimiții de automobile schimbă frecvent mașinile, caută noile modele și fac tot posibilul pentru a deține cele mai noi modele în materie de design, viteză sau siguranță. 

Întrebarea care vine aici este aceea a necesității de schimbare a mașinii. Cât de mult trebuie să aștepți pentru a achiziționa un model nou? Câți ani sau kilometri e bine să păstrezi o mașină înainte de a o vinde?

De răspuns stă legată o mare sumă de bani, mașina, fără îndoială, este o achiziție costisitoare. Vânzările auto de astăzi se centrează pe ideea de schimbare frecventă a mașinii, după ce iese din garanție costurile reparațiilor sunt mult prea mari, cea mai bună alternativă este aceea de a cumpăra un model nou. Pe altă parte vin și publicitarii care ne pun accent pe imaginea pe care o oferă o mașină veche, aceasta devine demodată și nu stârnește admirația în cercul de cunoștințe.

În realitate, lucrurile nu stau tocmai așa, un model bun de mașină poate rezista și zece ani. Dacă o mașină este fiabilă atunci posesorul său o poate păstra cât mai mult posibil. O mașină bine întreținută va face față cu brio cerințelor posesorului și va putea fi folosită cu plăcere ani de-a rândul.

Recomand sa iti achizitionezi niste anvelope ieftine de la Vadrexim. Acum e momentul sa iti iei niste anvelope vara Vadrexim la cele mai bune preturi!